Ieromonahul Antim, cel nebun pentru Christos (4)

in Pagină creştină

Dar, de cum am pornit din locul acela alergînd încoace, deodatã a apãrut un şarpe, s-a repezit cu mînie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit, însã, cã piedica aceasta a fost din invidia urãtorului de bine şi n-am dat importanţã muşcãturii, cãci mã grãbeam sã ajung în Mînãstirea voastrã.

Fratele a privit piciorul sãu şi, într-adevãr, rana din muşcãturã era serioasã. Marea dragoste a Stareţului faţã de Dumnezeu l-a fãcut nesimţitor faţã de pãtimirile trupeşti.

În anul 1862, în Athos iarna a fost geroasã şi cu zãpadã. În vremea aceea, Pãrintele Antim era pe înãlţimile Athonului, în pustia cea adîncã şi trãia în scorbura unui copac. A cãzut multã zãpadã, care l-a izolat complet, încît nu mai putea ieşi de acolo. 46 de zile a stat în acel loc fãrã pîine. Aproape întotdeauna înainte de anotimpul de iarnã se afla mai aproape de mînãstire. Bãtrînii din Rusicon au aflat cã în vremea aceea Pãrintele Antim nu se afla pe-aproape şi au început sã se nelinişteascã pentru el. Dupã 46 de zile, Stareţul a ajuns la mînãstire complet epuizat (istovit) şi înlemnit de frig. Fratele, cînd l-a vãzut, a strigat de bucurie:

– Ah, Pãrinte, tu eşti? Noi ne-am deznãdãjduit sã te mai revedem. Dar unde ai fost tot timpul acesta?

– Ei, stãteam într-o scorburã, a rãspuns Stareţul zîmbind.

– Şi ce ai mîncat acolo, Pãrinte?, l-a întrebat fratele.

– Frate Victor, cîte am pãtimit de la draci şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfîntul Ioan Botezãtorul mi s-a arãtat şi m-a izbãvit de moarte.

Într-o vreme, Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de 5 luni. Monahii Mînãstirii nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gînduri: Nu cumva l-a mîhnit cineva? Duhovnicul mînãstirii ştia un pustnic în care Pãrintele Antim avea încredere şi l-a rugat sã afle pricina. Pustnicul l-a întrebat pe Pãrintele Antim, iar acela a rãspuns:

– Cît timp mã vor lãuda acolo şi mã vor cinsti ca Sfînt nu voi mai merge… Ultima datã cînd eram acolo, un ieromonah a cãzut la picioarele mele şi mi-a spus: Pãrinte Sfinte, rugaţi-vã pentru mine, pãcãtosul, sã mã mîntuiesc pentru rugãciunile Sfinţiei Voastre…. Vezi? Cum mai pot merge de acum acolo, dacã mã cinstesc ca Sfînt?

Dupã aceasta, Pãrintele Antim mergea cam în ascuns în Mînãstire şi îi încredinţa Pãrintelui Victor unele taine din viaţa sa, care reieşeau din discuţiile lor.

Altã datã, iarãşi l-a vizitat, şi Pãrintele Victor i-a pregãtit masa. Iar Stareţul i-a spus:

– Iar v-a cercetat Mînãstirea Sfîntul Ioan cel Milostiv, în ziua aceea fusese Duminicã şi, ca de obicei, au venit pustnici, schitioţi şi destui mireni care au mîncat la trapezã, dupã care li s-a dat şi binecuvîntare.

Pãrintele Antim nu avea nicãieri locuinţã stabilã, ci întreg Sfîntul Munte era locuinţa sa. În ultimii ani ai vieţii sale a stat lîngã Mînãstirea Zografu şi, de multe ori, ajuta la zidire, la araţiile Mînãstirii, cãrînd pietre şi apã. În august 1867, marele pustnic a vizitat, pentru ultima datã, iubita sa Mînãstire, Sfîntul Pantelimon. A intrat în Mînãstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întîlnit pe prietenul sãu, Pãrintele Victor, şi i-a vorbit multã vreme, sfãtuindu-l cum sã biruiascã gîndurile viclene şi patimile. La sfîrşit, i-a spus de-a dreptul:

– De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curînd.

Într-adevãr, aşa s-a şi fãcut. La sfîrşitul lui noiembrie al aceluiaşi an, a mers la Mînãstirea Zografu şi acolo a cãzut bolnav. L-au dus la bolniţa Mînãstirii, unde a stat 12 zile. Pe 9 decembrie 1867, Pãrintele Antim a lãsat Grãdina Maicii Domnului, unde s-a nevoit cu mãrime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul. Sã avem binecuvîntarea lui. Amin.

Sfîrşit

COMENTARII DE LA CITITORI