Îi datorăm România Mare – să recunoaştem, după 100 de ani! (1)

in Editorial

Motto: „Fericirea şi nenorocirea acestei ţări fac fericirea şi nefericirea propriei mele vieţi”.

(Regina Maria a României)

Încep prin a risipi orice îndoială: eroismul soldatului român nu poate fi pus la îndoială! A fost demonstrat în bătălii cumplite, duse în condiţii grele, de inferioritate numerică sau de proastă pregătire. Dar, în multe asemenea episoade, ostaşul, eroul, a rămas doar un necunoscut, amintit… de o groapă comună. De aceea nu cred că există un monument mai sacru pentru o naţiune decît monumentul ostaşului necunoscut! Ironia istoriei – care nu e scrisă de învingători, ci de cei care au posibilitatea să o scrie – istoria, spuneam, nedreptăţeşte uneori şi numele mari, cărora nu le conferă totdeauna recunoaşterea meritată. Marea Unire, al cărei Centenar îl serbăm acum, a cerut o uriaşă jertfă de sînge – nu doar românesc, ci şi rusesc sau sîrbesc, ca să vorbim doar de cei care au luptat alături de noi! Totuşi, Unirea a avut nevoie de o voinţă unică (în) politică – adică exact acolo unde luptele interne au fost generate de atitudini cupide sau de orgolii – mergînd pînă la trădare.  Ei bine, partidele şi oamenii politici au avut, cu mici excepţii, metehne (distructive) pe care le vedem şi azi. Bătăliile liberalilor cu conservatorii, cu diverse partide naţionaliste, apoi cu ţărăniştii au avut accente penibile, care au adus ţara în dezastrul din 1940, de exemplu.

Dar şi în dezastrul de la Turtucaia, ori în campania din Transilvania lui 1916…

O singură figură se ridică deasupra tuturor – şi trece dincolo de trăirile temătoare sau interesate ale acelor ani grei: Regina Maria, noua suverană a României, fiica a două mari dinastii care conduceau cele două mari imperii rivale – britanic şi ţarist, vara regelui Angliei şi verişoara primară a ţarului Rusiei. Relaţii de rudenie pe care Maria le-a folosit la maximum – şi numai în folosul ţării căreia i-a fost cu adevărat regină. Venită într-o ţară condusă de sobrul şi distantul Carol I, respectat de naţiune, dar nu iubit, Maria, personalitate puternică, voluntară, persuasivă, avea arme teribil de puternice: era o femeie extrem de frumoasă, cu o senzualitate aparte, dublate de o ştiinţă a apropierii de oameni –, dar şi de o cultură impresionată şi de multiple talente artistice. Şi, peste toate, Maria nu a ştiut ce înseamnă oboseala sau deprimarea, şi nu a dat înapoi niciodată în faţa greutăţilor sau oponenţilor – fie că a fost vorba de regele Carol, armatele germane, de puternicii membri ai guvernului român – şi nici chiar în faţa liderului necontestat al Europei, „Tigrul” Clemenceau, nu a cedat, pentru ca opera sa de convingere a lumii în favoarea României să continue imediat cu cel ce a schimbat principiile alcătuirii lumii, preşedintele american Woodrow Wilson. De fapt, multe personalităţi străine au evidenţiat faptul că principesa – şi apoi regina – Maria era nu numai cea mai frumoasă suverană a epocii sale, dar şi cel mai reuşit rod al celor două mari dinastii – cea britanică, de Saxa Coburg (actuala Windsor), şi cea rusă, Romanov. „Dacă am fi avut o ţarină ca tine, am fi păzit-o şi am fi murit pentru ea”, obişnuiau să spună soldaţii ruşi de pe linia frontului din Moldova. Iar ruşii nu erau impresionaţi doar de frumuseţea reginei, ci şi de curajul, puterea şi abnegaţia – nemaiîntîlnite la un cap încoronat!

Intrarea în război de partea Antantei este prima dintre contribuţiile majore ale Mariei – chiar înainte de a urca pe tron. Bătrînul rege Carol era fidel liniei germane, la fel soţia sa, Elisabeta – iar moştenitorul, Ferdinand, este indecis. Singura cu o poziţie fermă pentru Antantă este Maria, care reuşeşte nu doar să-şi convingă soţul, dar şi să-l facă să adopte o atitudine mai curajoasă în faţa regelui. „Zilnic erau drame între Principele Ferdinand şi soţia lui, între Principesa Maria şi Regina Elisabeta”, scrie I.G. Duca în memoriile sale. „Nu ştii ce e la Sinaia, este îngrozitor!”, îi spunea lui Duca principesa Maria în perioada în care aveau loc discuţiile aprinse privind aderarea României la una sau alta dintre alianţele beligerante. În plus, Maria devenise ţinta unei campanii de presă finanţată de agenţii Germaniei şi Austro-Ungariei, care o vedeau ca principalul pericol ce putea schimba orientarea României, ţară sigură pentru Puterile Centrale prin prezenţa regelui Carol. Campanie murdară, ale cărei efecte se regăsesc şi azi la unii „cunoscători”.

Odată cu intrarea în război, în 1917, după teribilele înfrîngeri în faţa armatelor Puterilor Centrale, este decisă retragerea în Moldova. Aici, un nou moment de cumpănă, în care curajul Reginei decide soarta României: în timp ce o mare parte a conducerii României se refugiază în Rusia, la Odesa şi Herson, familia regală rămîne pe loc! Opoziţia Mariei fusese fermă, nu a conceput o clipă să îşi părăsească ţara, nici măcar pentru a se refugia în Rusia, imperiul vărului şi mamei sale! „Eu de ţara asta nu mă despart – înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez”, consemna I.G. Duca spusele Mariei. Nu este nevoie să dezvoltăm alternativa contrafactuală a părăsirii României de către Casa Regală, de către conducătorul suprem al armatei, de „Vodă”… Mai mult ca sigur, armata nu s-ar fi mobilizat, iar azi nu am fi vorbit de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, cu siguranţă nici de România Mare, poate nici de România! Ei bine, dar odată cu eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, regina Maria scrie cea mai frumoasă, mai plină de devotament şi sacrificiu de sine pagină a unui cap încoronat din ultimele secole. Chiar sînt curios dacă se poate găsi un alt exemplu, undeva, în lumea largă!… „Refuz să mă las înfrîntă sau să mă simt înfrîntă pînă nu mi s-a smuls şi ultima fărîma de speranţă”, se destăinuia Maria în jurnalul său de război. „Oamenii noştri politici încă nu sînt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie!” – scria Regina. „I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice ar fi!”, nota frumoasa regină. „Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi!”. Iar ce a făcut Maria pe frontul eroic din Moldova a însemnat un efort peste puterile de înţelegere – „Regina Maria a îmbrăţişat cauza războiului precum alţii o religie”, nota în memoriile sale ambasadorul francez Saint Aulaire. „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital – cu un dispreţ desăvîrşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă”, scria I.G. Duca, completînd „Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătîiul lor”.

Regina Maria nu s-a limitat doar la spitalele de campanie, ci a mers în tranşee, chiar în apropierea liniilor inamice – asta spre deosebire de regele Ferdinand, care s-a mărginit la cîteva inspecţii şi consfături tactice. „Am lăsat drumul şi am intrat în tranşee, un întreg labirint de tranşee, alunecoase, prin care ne era greu să înaintăm, cu multe suişuri şi coborîşuri”, nota Regina. „Soldaţii au fost uimiţi şi încîntaţi să mă vadă (…) m-au primit cu cea mai adîncă şi sinceră bucurie”.

Pînă şi cei care i-au fost adversari i-au recunoscut meritele. Printre aceştia, unul dintre cei mai importanţi politicieni ai epocii, Constantin Argetoianu: „Războiul rămîne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranşee printre combatanţi în rîndurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scîrba de molimă…”. Iar marele istoric Ion I. Nistor a scris despre cea pe care soldaţii o numeau „Mama răniţilor”: „Ofiţerii şi soldaţii noştri de la Mărăşti şi Mărăşeşti nu o vor uita nici pe pămînt, nici în cer pe Regina Maria a României, mama celor răniţi şi descurajaţi în acele momente, nu o vor uita şi o vor slăvi veşnic pentru că ea le-a alinat durerile fizice şi le-a micşorat suferinţele morale”. Pentru aceasta, considera Ion Nistor, „întregul neam românesc trebuie să poarte marii Regine o recunoscătoare şi caldă dragoste, iar generaţiile viitoare o veşnică amintire”. Şi aşa a fost, pentru că nici un monarh nu a fost mai iubit decît Regina Maria – şi cu siguranţă nici o femeie nu şi-a pus amprenta mai puternic asupra istoriei naţiunii noastre.

Dar, rolul Reginei Maria nu se termină odată cu bătălia de la Mărăşeşti, ci opera ei trece din tranşee şi spitalele de campanie în planul politic şi diplomatic – acolo unde se poate spune, fără tăgadă, că România Mare este creaţia ei.

(va urma)

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI