Îi datorăm România Mare – să recunoaştem, după 100 de ani! (2)

in Editorial

Motto: „Ctitoriţă a României întregite şi una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale…”.

(Constantin Argetoianu)

După preluarea puterii de către bolşevici şi părăsirea frontului românesc de către trupele aliate ruse, România semnează, la finele lui noiembrie 1917, Armistiţiul de la Focşani cu Puterile Centrale. Spre deosebire de guvernul Ionel Brătianu, care reuşeşte să-l convingă şi pe Ferdinand, Regina Maria nu agreează armistiţiul, intuind că Germania şi Austro-Ungaria nu se vor opri aici. Începe o perioadă critică pentru Regină, care se vede singură contra grupării Brătianu – Ştirbey, la care se adaugă chiar propriul ei soţ, regele Ferdinand! Regina are dreptate, iar peste doar 3 luni, apare pretenţia semnării umilitoarei păci de la Bucureşti. Regele Ferdinand este ameninţat de ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, că, dacă nu semnează pacea, va fi înlocuit cu un alt rege. Regina Maria îşi dă seama de pericolul uriaş al acestei păci: odată semnată, anula tratatul din august 1916 – şi excludea România de la orice tratative ulterioare cu Antanta, pierzînd orice şansă de a recupera teritoriile româneşti! „Antanta se putea folosi de semnarea păcii separate pentru a eluda angajamentele teritoriale”, atrăgea atenţia Regina.

Urmează un episod dramatic, o ceartă cumplită cu Regele, descrisă în memorii de Regină: „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că îşi vinde sufletul şi onoarea şi, o dată cu acestea, onoarea familiei şi ţării sale. […] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decît el şi păcălitul lor”. Reacţia Regelui a fost una violentă – „Regele a izbucnit într-o furie cumplită şi dacă ar fi fost un om din popor, cu siguranţă că m-ar fi bătut”. Dar Maria nu s-a lăsat, iar fraza următoare, consemnată în memoriile sale, este una dintre cele mai importante momente din istoria noastră: „Trebuie să ţi se spună odată că cei din jurul tău te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ţi-au subminat sistematic credinţa şi energia, pînă cînd ai devenit doar un instrument lipsit de viaţă în mîinile lor murdare. […] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mînjim sufletele […] punîndu-ne […] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”. Maria ar mai fi spus o replică dură: „În această ţară nu există bărbaţi şi îmi este ruşine că sînt Regina unor laşi!”. Regina continuă bătălia, pe care o consideră supremă – şi formulează chiar o ipoteză extremă: abdicarea Regelui! „NU POATE semna pacea aceea! NU POATE!, mai bine să abdice – iar dacă într-o bună zi Aliaţii vor cîştiga – să revină ca întruchiparea vie a cauzei în care am crezut”. Istoricul şi scriitorul francez Guy Gauthier descrie extrem de plastic situaţia semnării păcii de la Bucureşti: „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României”. Şi demersurile Reginei dau roade, pacea umilitoare e semnată, dar… nu şi de Rege, motiv pentru care, ulterior, România a contestat-o şi nu a fost luată în considerare. Regina reuşise să-l convingă pe Rege, încredinţată fiind că soarta războiului se va schimba. Constantin Argetoianu, cu toate că nu a fost nici pe departe un prieten al Reginei, scrie negru pe alb despre această bătălie politică de la palat: „Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, cînd aproape numai datorită ei regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale”.

După victoria Antantei a urmat un ultim episod – dar şi acesta decisiv – pentru realizarea visului, unirea cu Transilvania, Banatul şi Bucovina, aflate sub stăpînire austro-ungară: negocierile cu marile puteri învingătoare, tratatul de pace de la Paris. Intrate în impas din cauza politicii lipsite de scrupule a marilor puteri, a unor resentimente ale Franţei pentru Pacea de la Bucureşti, dar şi a unei celebre dispute a lui Ionel Brătianu cu preşedintele american Wilson, negocierile sînt duse la bun sfîrşit prin intervenţia reginei Maria. Chiar ambasadorul francez, contele de Saint-Aulaire, propune ca Regina să întreprindă un turneu diplomatic. Diplomatul francez avea în vedere atît calităţile personale ale Reginei, relaţiile de rudenie cu casa regală britanică, atitudinea ei fermă pro-Antantă, dar şi imaginea excepţională de care se bucura în Franţa, ca de altfel în întreg Occidentul. „Ea primise mai multe denumiri din partea presei – nu era numai regina-sora de caritate, regina-soldat, prin faptul că fusese alături şi în tranşee în perioada Primului Război Mondial, dar şi regina-diplomat, ambasador”, explică un alt biograf al Reginei, Diana Mandache, istoric la Muzeul Naţional de Istorie a României. Regina Maria va avea întîlniri de succes cu premierul Georges Clemenceau şi cu preşedintele Raymond Poincaré, cu cei mai importanţi oameni politici, cu comandanţi militari aliaţi etc. „O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!”, a exclamat în final taciturnul Georges Clemenceau. Regina Maria este condusă la plecarea spre Londra chiar de preşedintele Raymond Poincaré şi i se intonează Marseilleza. Astfel, Regina, care sosise la Paris sub auspicii nefavorabile României, pleacă în triumf, fapt care va cîntări categoric în decizia marilor puteri.

În plus, mai apăruse un alt argument care o avantaja: uciderea familiei sale ruse – Ţarul Nicolae şi întreaga familie – de către bolşevici, ceea ce o transforma pe Regina Maria într-un inamic total al noii revoluţii de care se temea Occidentul. Iar argumentul Reginei Maria era tocmai crearea unei Românii Mari, puternice, care să se opună pătrunderii bolşevismului. Ceea ce s-a şi întîmplat în perioada în care Regina a controlat România.

Imediat după succesul de la Paris, Regina Maria pleacă spre Londra, unde este întîmpinată chiar la gară de rege şi de regină, verii săi. La Londra obţine donaţii pentru România, dar punctează politic cu noua sa strategie – importanţa unei Românii Mari, ca o stavilă împotriva bolşevismului. Înainte de a reveni în ţară, Regina Maria, aureolată de succesele din Franţa şi Marea Britanie, se întîlneşte la Paris cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Americanului îi expune convingător acelaşi plan, al unei bariere solide contra bolşevismului.

Rezultatul acestor întîlniri a fost că, prin tratatele din acelaşi an, 1919, de la Versailles şi Saint-Germain, şi prin tratatul de la Trianon, din iunie 1920, România Mare era recunoscută de puterile Europei Occidentale.

Să mai adaug doar că dragostea de care s-a bucurat în rîndul poporului şi în special al armatei a făcut ca România Mare să treacă mai uşor peste uriaşele probleme generate de unirea cu Transilvania, Banatul şi Bucovina, pe de-o parte, cu Basarabia, pe de altă parte, fiecare cu sisteme de guvernare diferite, în toate domeniile. Or, fără un conducător de încredere, dar şi iubit de poporul simplu, multe se puteau întîmpla. Se poate spune că, dacă Ferdinand era Regele respectat, Maria a fost Regina inimilor! Să mai adaug că imaginea României Mari în întreaga lume a fost dată de cea mai frumoasă suverană – şi cea mai lăudată pentru bravura şi inteligenţa ei – şi avem un tablou al importanţei pe plan intern şi extern al Mariei în contextul statului român, în noile sale dimensiuni – şi în noua structurare continentală.

Pentru toate aceste argumente (şi pentru multe, multe altele!) se poate spune că, dacă există o personalitate căreia să i se atribuie meritele majore pentru Marea Unire, aceea ar fi numai Regina Maria.

Închei acest periplu pe urmele marii Regine cu propria sa mărturisire. Cuvinte atît de potrivite, cum nimeni nu le-a mai spus vreodată despre România, ţara pe care ea, Regina Maria, a întregit-o, împlinindu-se la rîndu-i, ca o uriaşă personalitate, venită, parcă, din legende:„Fericirea şi nenorocirea acestei ţări fac fericirea şi nefericirea propriei mele vieţi”.

DRAGOŞ DUMITRIU

Păreri și opinii