Ilustrate colorate de la noi

in Lecturi la lumina ceaiului

Feriţi buzunarele cînd vă duceţi la spital!
Prezent, nu demult, într-un studiou de televiziune, dl. Costin Georgescu, fost director al SRI, ridica o problemă de actualitate: cică nu medicii sînt vinovaţi de corupţia din sănătate, ci managerii spitalelor. Care, ce-i drept, în marea lor majoritate, sînt şi ei tot medici, dar au strînse legături cu factorul politic. Politicienii de rang înalt i-au promovat în fruntea spitalelor, cu misiunea de a da înapoi, la partide, o mare parte din sumele virate de minister şi de firmele particulare de medicamente şi de aparatură medicală. Sau ,,para-ndărăt”, termen argotic din lumea interlopă, dar intrat în limbajul curent, folosit de toate instituţiile statului.
Aceasta înseamnă că respectivii manageri, pînă la un moment dat, nişte doctoraşi plătiţi în bătaie de joc, au aflat că reţeta succesului în viaţă nu e să munceşti, ci să faci politică. Aşadar, concluzia? Au intrat într-un partid şi s-au făcut oameni! Iar ceilalţi medici de prin spitale şi policlinici de cartier, rămaşi pe dinafară, ca simpli salariaţi, fiindcă nu toţi puteau fi făcuţi manageri, au trebuit să se mulţumească doar cu micile atenţii din partea pacienţilor (riscînd puşcăria pentru luare de mită), sau să emigreze spre zări mai calde şi mai darnice. Nu e o noutate ceea ce ne-a spus onorabilul domn Costin Georgescu, care, de cîte ori apare pe sticlă, o cam scaldă: azi cu Mao, mîine cu Ţao. O fi diplomaţie, o avea ceva de ascuns? În situaţia medicilor se află şi alte categorii de bugetari – profesori, jurişti, economişti, ingineri sau chiar simpli meseriaşi – deştepţi şi norocoşi, dar mai ales oportunişti, care s-au zbătut şi au ajuns preşedinţi, miniştri, parlamentari, prefecţi sau primari. Coborînd în timp, nu vom şti niciodată ce i-a împins pe Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Virgil Madgearu, de exemplu, să se amestece în politică. Nu erau ei celebri, nu se bucurau de admiraţia şi respectul public? Şi, mai ales, nu aveau ei destui bani? Ba da, însă orgoliul nemăsurat,
trufia şi vanitatea păguboasă de a sta în preajma zeilor
i-au împins pe drumul pierzaniei.
O concluzie se impune cu uşurinţă: nu este adevărat că românii au, în structura lor genetică, instinctul de hoţi. Nu, ei se nasc cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu, aşa cum alţii se nasc egali, însă mediul, educaţia, poate hrana, sau alţi factori socio-naturali le inoculează virusul parvenitismului, şi astfel ajung demnitari. Adică hoţi, escroci şi şpăgari. Decepţionat de eşecurile sale în politică, poetul Octavian Goga avea să spună cu amărăciune că, dacă un fost hoţ de cai şi deţinut de drept comun, în tinereţe, precum liberalul Constantinescu-Porcu, a ajuns ministru, înseamnă că ţara asta, plină de lichele, e pierdută. De asemenea, la procesul său din 1947, Iuliu Maniu i-a trîntit-o unui procuror pe care îl cunoştea ca pe un cal breaz: ,,Dacă unul ca dumneata mă acuză pe mine, înseamnă că îmi merit soarta…”. În final, cui îi dăm dreptate, lui J.J. Rousseau, care spunea că oamenii se nasc egali? Sau lui Petre Ţuţea, care ne atrage atenţia că inegalităţile se găsesc peste tot în natură: aurul nu este egal cu piatra, pisica nu este egală cu tigrul? Sînt inegali chiar şi membrii aceleiaşi familii, în care un individ poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil…
Ţară de vînzare
Cică Palatul Telefoanelor, construit în 1934 după planurile unor americani, ar fi fost scos la vînzare, pe internet, la valoarea de fix 21,6 milioane de euro. Ştirea este, desigur, o glumă asemănătoare cu vînzarea Arcului de Triumf sau a Statuii lui Ovidiu, din Constanţa, cu mulţi ani în urmă. Glumă-glumă, dar ne zgîndăre o întrebare: România însăşi, cu Dunărea Albastră, Carpaţii şi Marea cea Mare, cît o fi costînd? Cu siguranţă, mai puţin, întrucît cumpărătorul este obligat să ia, în acelaşi preţ, şi prostimea, care trebuie hrănită, îmbrăcată… Păi, dacă ne-am dat pe degeaba pămîntul, fabricile şi resursele naturale, mai avem doar la un colţ, şi am terminat cu România toată!
Şi zeii se luptă cu prostia, dar în zadar
Mă băieţii ăştia, de la gazete şi de prin televiziuni! Nu vă mai daţi occidentali pînă-n albul ochilor, fiindcă nu reuşiţi să demonstraţi decît că sînteţi mărginiţi şi semidocţi. Acum, pe lîngă bazaconiile mai vechi – cum ar fi locaţie, ,,ca şi peşte, crapul are solzi”, trasă (în loc de traseu, traiectorie), ecart (distanţă, diferenţă), am senzaţia (am impresia, cred), sau personal best (record personal) – aţi mai inventat una. Este vorba despre transcrierile fonetice ale unor nume proprii ruseşti: Sharapova, Tchaicovski, Schevcenko, Klischko, Moskovitch, Ignashievich şi multe altele. (Asta îmi aduce aminte de practicile amorezilor de mahala de altădată, care se izmeneau iscălindu-şi scrisorile Mycky sau Nutzy. Ce vreţi, cosmopolitismul e ca bacteriile de la ,,Exi-Pharma”, rezistă oricărui antibiotic, indiferent de epocă.) Mai vechile generaţii de ziarişti au făcut la şcoală limba rusă, dar, pe parcurs, au făcut şi Alzheimer, şi Parkinson, aşa că nu mai insistăm. Iar tinerii or fi făcut Gramatica Limbii Române la f.f. De aceea, şi unii, şi alţii ar trebui să ştie că sistemul fonetic românesc impune regula concordanţei dintre sunet (care se pronunţă şi se aude) şi literă, sau semn (care se scrie şi se citeşte). În termeni de specialitate, chestia asta înseamnă raportul dintre semnificat şi semnificant. Buun. Dintre toate limbile europene, doar rusa şi româna au semnele cele mai simple pentru unele sunete: karandaş (creion) – şosete, Ţiolcovski – Ţiţeica, ia citaiu (citesc) – ciorap, sau, mergînd pe simplificarea lucrurilor, geam, ghete, chimie, jumări etc. Prin urmare, vom scrie, fără să ne tremure mîna că vine Europa şi ne face buba: Şarapova, Ceaicovski, Şevcenko, Kliciko, Moscovici, Ignaşievici. Să-i lăsăm pe nemţi (care şi aşa au prea multe consoane), pe englezi şi pe francezi să scrie cum ştiu ei, căci noi avem regulile noastre, de care trebuie să ne ţinem, dacă tot ne considerăm o naţiune civilizată. Tudor Arghezi ne avertiza că numai fiind naţionali putem aspira la universalitate.
Şi ca să încheiem într-o notă mai veselă, sperăm să înceteze demenţa aceasta a cosmopolitismului şi a snobismului. Şi să nu ajungem precum un fost coleg de şcoală, care se numea, pur şi simplu, Sculteti Alexandru. Dar, după 1989, şi-a adus aminte că e maghiar şi, într-un acces turbat de şovinism, astăzi semnează, numai de-al dracului, Szkultétty Sándor…
Cum a ajuns Traian Săvulescu la Bellu
Academicianul Traian Săvulescu şi-a cîştigat locul lîngă Eminescu, scriind următoarele (era prin anii ’50): ,,Ca şi Muhina, elev al lui Bourdelle a fost şi compatriotul nostru Brâncuşi, pe care Muhina îl cunoaşte foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar cîtă deosebire între unul şi celălalt! Pe cînd Muhina a dăruit poporului ţării sale şi artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din năzuinţele şi luptele poporului sovietic, Brâncuşi a căzut în păcatul aşa-zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici nu o poate înţelege, al artei sublimate pînă la absurd şi paradox, al artei preţuite în dolari de miliardari de peste Ocean, nu mai are nimic în comun cu specificul ţării sale. De aceea, arta Muhinei creşte, se înalţă şi se impune, prin vitalitatea ei, lumii întregi, iar arta lui Brâncuşi agonizează şi se destramă în distincţiunea cîtorva snobi”.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI