Imitatorii nu-l pot egala pe Tribun

in Tabletă de scriitor

M-am gîndit că, publicînd povestirile pe care i le-am dedicat căţelului meu, în cartea „Adio, Geani!”, voi reuşi să-i sensibilizez cumva pe oamenii care nu iubesc animalele şi, mai ales, pe cei care le lovesc, le lasă înfometate şi însetate, sau le abandonează pe unde apucă, doar să nu le mai vadă în bătătura casei lor. Ori de cîte ori văd vreun căţel alergînd speriat pe marginea şoselei, cu un picior beteag ori cu blana îmbîcsită de scaieţi şi de purici, de îndată îmi vine în minte marea dragoste pentru animale a lui Corneliu Vadim Tudor… El a însemnat, însă, cu mult mai mult decît atît, valoarea lui umană punîndu-şi amprenta asupra celor mai importante domenii ale vieţii publice (cultură, politică, jurnalism), toate stînd sub semnul dragostei de ţară şi de oameni. Acum, cînd el nu mai este printre noi, sînt uimit să văd cum fel şi fel de inşi se erijează în patrioţi, rostind discursuri sforăitoare, în încercarea de a-i atrage de partea lor pe alegătorii tradiţionali ai Tribunului. Făţărnicia, însă, îi dă de gol! În nici un caz nu se zăreşte la ei o cît de mică urmă de sinceritate. Sau nu o văd eu, sau nu reuşesc ei să mă convingă că sînt ceea ce spun: românii de care poporul nostru are nevoie. Şi am văzut la televizor destui politicieni care se străduiau să imite discursul lui Vadim Tudor, dar nu le ieşea. Fiindcă ei nu aveau şarmul lui Vadim, al acestui om, născut pentru polemică, artă şi cultură, cu discursuri fulminante, şi care reuşea să electrizeze asistenţa cu vocea sa, făcîndu-te să fii patriot chiar dacă nu erai, făcîndu-te să-ţi păstrezi dragostea pentru Naţiunea Română, chiar dacă înăuntrul sufletului te măcina gîndul să pleci cît mai repede de pe aceste meleaguri.
Vadim Tudor era unic în demnitatea şi în cultura sa naţională… Am remarcat la el acest lucru de cînd i-am citit primele poezii, prin anii ’80. Azi, uitîndu-mă la televizor, atît cît îmi permite timpul, observ, plin de dezamăgire, discursul searbăd al multor politicieni de-ai noştri, unii dintre aceştia fiind chiar reprezentanţi ai partidelor cu pretenţii naţionale şi ultranaţionale, care zic că slujesc Poporul Român. Dar ei nu vor ajunge să se ridice nicicînd la valoarea lui Vadim, iar de egalat Partidul România Mare, pe care Tribunul l-a fondat împreună cu mentorul său, scriitorul Eugen Barbu, nici nu poate fi vorba…
Revenind la ultimul meu volum, „Adio, Geani!”, mărturisesc că am încercat, atît cît mi-a permis inspiraţia, să scriu despre oameni şi cîini, pornind de la premiza că, dacă în lume există iubire, grijile şi greutăţile vieţii sînt mai uşor de suportat. În starea aceasta de nervozitate şi de stress în care trăim, dacă fiecare dintre noi va căuta să ofere şi unui biet animăluţ măcar o mîngîiere, înseamnă că Dumnezeu este cu noi şi că rugăciunea noastră va fi ascultată. Geani mi-a fost un bun prieten şi mi-a făcut numeroase bucurii, prin felul lui duios de a se juca în preajma mea şi de a mă însoţi în parc, scoţîndu-mă de multe ori din frămîntările mele sufleteşti. Era doar un căţeluş sărman, care avea în el blîndeţea unui suflet nobil. „Adio, Geani!” este cartea lacrimilor mele, la despărţirea de el.
Acum, mai mult ca oricînd, îl înţeleg pe Vadim. Înţeleg ce anume au însemnat cîinii pentru el: „Îngerii lui Dumnezeu”, cum zicea adesea. Iată încă un motiv pentru care respect memoria acestui Mare Om, plecat prea devreme dintre noi, în lumea Marelui Tot.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI