ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI, CI ÎN CEL DIN… RIGA! (7)

in Alte știri

ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI, CI ÎN CEL DIN… RIGA! (7)

 

Pentru a ne convinge cît de persecutat a fost Teatrul evreiesc „în idiş“, de la Bucureşti (a funcţionat un teatru de acelaşi fel şi la Iaşi), e destul să zăbovim o clipă în faţa intrării, unde pe o placă stă scris, „cu mîndrie“, în limbile română, engleză şi ebraică: „Între anii 1941 şi 1945, în această clădire a funcţionat Teatrul Evreiesc «Baraşeum», păstrînd vie flacăra culturii evreieşti şi spiritul rezistenţei“ (martie, 2001). Bravos, naţiune! Nu numai că a păstrat flacăra culturii evreieşti, dar şi „spiritul rezistenţei“. De altfel, „s-o spună mutu’“ că Serviciile de Siguranţă antonesciene erau atît de năroade încît să creadă că o piesă „sculptată în filigran“, precum „Jocul de-a vacanţa“, putea fi scrisă de un ageamiu dramaturgic, ca avocatul Marius Mircu, care nu oferise teatrului românesc nici 3 replici scrise, care să merite atenţia vreunui regizor. Cine îşi poate închipui că secretul privind adevăratul autor, „discretul“ Mihail Sebastian, ar fi putut fi păstrat de echipa de actori şi de tehnicieni? Zi mai bine că „odioasa“ Siguranţă „fascistă“ (ha, ha!) a închis ochii, cu ordin de mai sus.

Referitor la publicistica mea, mărturisesc că am mai comis, între 2005 şi 2012, o serie de teribilisme impardonabile. Am publicat vreo 5-6 articole în revista lui Nicador Florin Codreanu, intitulată „Cuvîntul legionar“. Ce m-a făcut să scriu pentru grupul codrenist actual? Mai întîi, aşa cum am mai spus, o prietenie de mai bine de 60 de ani cu odraslele din familia Căpitanului. Este vorba de cei 4 copii ai fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, care, din întîmplare, mi-au fost vecini în Cartierul Tei. M-am jucat în nisip, cu soldăţei de plumb, împreună cu Arieş Codreanu, de aceeaşi vîrstă cu mine, cu surorile lui, Răţuşca (o fetiţă de o rară frumuseţe) şi Cătălina (devenită, ulterior, cîntăreaţă în SUA), în fine, cu „mucosul“ trupei, Florinel (Nicador), cel care, peste ani, a preluat, spiritual, conducerea Mişcării legionare codreniste.

Am fost traumatizat de persecuţia la care această familie a fost supusă pe vremea comuniştilor. Nici unul dintre cei 4 copii nu a fost admis, sau lăsat să termine o facultate, ba, Florinel a fost dat afară chiar şi din liceu. Îmi aduc aminte de acea zi groaznică, în care Răţuşca, studentă în ultimul an la Chimie, a fost aruncată din facultate, pierzînd, într-o clipă, zbuciumul plin de speranţe şi strădania depusă de-a lungul celor 4 ani, absolviţi cu brio. Arieş şi Florin au fost admişi doar ca simpli muncitori la ITB, în timp ce chimista „Răţuşca“ s-a recalificat în meseria de sudor. În locul unei zestre spirituale valoroase, reprezentată de sute de tineri dotaţi, fii de burghezi (lozinca-urlet a vremii: „Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji“), a fost înfiinţată instituţia „Liceul muncitoresc de 2 ani”. Timp de mai mulţi ani, aceasta a produs „intelectuali“ care intrau la facultate, inclusiv la specialităţi precum Medicina, cu 6 ani de ,,studii grele”: 4 clase primare şi încă 2, de aşa-zis liceu muncitoresc. Cum se puteau comprima, în 2 ani, cunoştinţele a 8 clase de liceu? Cum te metamorfozai, din cioban, sau fochist de locomotivă, în doctor? Sînt întrebări la care numai boii care au ieşit din acest tip de învăţămînt pot răspunde.

I-am cunoscut şi pe copiii lui Ion Moţa, veri ai copiilor Codreanu, respectiv Mihăieş (de vîrsta mea) şi Gaby, o copilă mai mică. Ambii au fost arestaţi de Securitate la vîrste fragede, doar pentru vina de-a fi fost copiii voluntarului mort în războiul civil spaniol. M-am împrietenit cu Mihăieş Moţa, după ce a ieşit din infernul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am călătorit şi am locuit împreună la Miami (Florida), în vara lui 1991, aflîndu-ne acolo, el, ca invitat al colegului de detenţie de la Canal, ing. Claudiu Matasă, iar eu, venit tocmai din Far-West-ul californian (San Diego), într-o „permisie“ acordată de George Emil Palade. Foarte curînd, tusea lui Mihăieş m-a alarmat şi l-am dus să-şi facă o puncţie pleurală. Diagnosticul a căzut ca un trăznet: cancer pulmonar. Am mai apucat să ne ducem, totuşi, într-o excursie la Washington, unde, găzduiţi de preotul Calciu Dumitreasa, am mîncat cele mai bune plăcinte „poale-n brîu“, creaţie a coanei preotese. Din păcate, Mihăieş, epuizat, abia s-a tîrît pe bulevardele Capitalei americane. S-a prăpădit în aceeaşi iarnă, la 61 de ani. Sora lui, Gabriela Moţa, doctor în biologie, imunolog, mi-a fost colegă, în anii ’80-’90, la Institutul de Virusologie. Aruncată în puşcărie la nici 20 de ani, a contractat acolo o tuberculoză osoasă (coxartrită), care a lăsat-o infirmă pe tot restul vieţii. Singura ei vină: era fiica lui Moţa.

Al doilea motiv al colaborării mele la „Cuvîntul legionar“ a fost unul cît se poate de practic: era singura publicaţie care-mi primea articolele, fără cenzura care există, şi azi, în presa română. Pe fondul unei destrăbălări şi imbecilităţi extreme (a se vedea tabloidele şi majoritatea emisiunilor produse de televiziunile „particulare“, campioane ale prostului gust), cenzura, bine dirijată de peste mări şi ţări, are grijă, şi azi, ca anumite subiecte să rămînă tabu. De pildă, nici o publicaţie tipărită şi, cu atît mai mult, nici o emisiune TV (cu impact maxim) care ar da o ripostă bazată pe argumente ireproşabile în privinţa aşa-zisului „Holocaust făcut de români“ n-ar putea fi admisă să ajungă la percepţia publicului, şi aşa prea puţin pregătit, ba chiar înşelat, în mod venal, în receptarea Istoriei Naţionale.

Sfîrşit

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

 

COMENTARII DE LA CITITORI