În Bucureşti a existat un bordel… Casanova! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Crucea de Piatră, subiect vechi şi deloc măgulitor pentru bucureşteni, suscită şi acum interesul celor ce vor să ştie cît mai multe despre viaţa de odinioară a capitalei noastre. Cartierul atît de rău famat, al cărui nume de Crucea de Piatră l-a dat strada cu aceeaşi denumire, cuprindea, în perioada dintre cele două războaie mondiale, cele mai multe bordeluri din tot oraşul, unele cu pretenţii de lux, dar cele mai multe destul de mizere şi rău întreţinute. Numele străzii venea de la o cruce de piatră aşezată nu se ştie cînd în capătul ei; dinspre Dudeşti. Crucea s-a păstrat multă vreme pe locul ei: mai putea fi văzută încă în primul deceniu de după cel de-al II-lea război mondial.
Cartierul aflat chiar în „inima capitalei”, cum scria un ziar al vremii, reprezenta citadela celei mai vechi meserii din lume. Această întreprindere era lăsată moştenire din tată în fiu de către binecunoscuţii proxeneţi ai locului, principalii profitori ai acestei afaceri. Acolo îşi începeau viaţa sexuală serii de adolescenţi, şi tot acolo mergeau bărbaţii maturi: hamali, servitori, ori chiar domni mai spilcuiţi, toţi în căutare de plăceri de negăsit în altă parte. Prostituatele care populau casele de toleranţă erau adesea fete sărmane şi naive, multe dintre ele minore, fugite de acasă pentru un trai mai bun, ori, după cum se arăta în presă, „lucrătoare din ateliere sau fabrici, cărora un salariu modest nu le poate satisface capriciul unei rochii elegante” şi care „îşi lasă în aceste bordeluri tinereţea şi sănătatea, pentru a îmbogăţi ţaţele şi a întreţine peştii şi, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrşească mizerabil în podul Spitalului Colentina, sau pe cimentul Institutului Medico-Legal, cunoscut poporului sub denumirea de Morgă“.
Prostituţia se desfăşura cu precădere pe Străzile Crucea de Piatră şi Cantemir, ca şi pe alte două străzi mai mărunte. Curios era faptul că bordelurile alternau cu case în care locuiau familii obişnuite, modeste, ai căror copii, pe lîngă jocurile vîrstei lor, începeau să înţeleagă înainte de vreme ce se întîmpla în vecini. De altfel, nici nu era foarte greu, căci femeile viciului îşi îmbiau clienţii cu gesturi provocatoare chiar de pe marginea trotuarului. Tocmeala se făcea la poartă, şi nimeni şi nimic nu le stinghereau afacerile, nici măcar sergentul de post care, dimpotrivă, veghea la buna desfăşurare a operaţiunii, pentru a o feri de neprevăzut. Astfel, prostituţia găsea pază eficientă din partea oficialităţilor şi nu se putea aştepta să fie stîrpită prea curînd.
Un caz apărut în presa vremii l-a constituit cel al minorei Elena Voicicovski, care, alături de alte două copile ieşite împreună de la Spitalul Colentina, a ajuns fără voia ei în casa Elenei Dinescu. Aceasta era o binecunoscută proxenetă, care avea două case de toleranţă, ajutată fiind în afacere de sora ei, Maria Dinescu. Ajunse în proces penal, cele două proxenete au declarat că ar fi dat diferite sume de bani comisarului Calinic şi agentului Buligă, de la Prefectura Poliţiei, pentru fiecare fată care ieşea din spitalul de boli venerice şi ajungea la ele. Că fetele voiau, sau nu să se prostitueze, ori că erau minore, nu conta deloc, iar dacă erau sănătoase, nici atît, că doar fuseseră la spital. Era o dovadă clară a complicităţii poliţiei cu proxeneţii. De altfel, fetelor li se şi eliberau carnete de sănătate de către aceştia, pe simpla lor declaraţie verbală, fără a prezenta vreun act din care să reiasă numele şi vîrsta. Fără acte de identificare, ele se puteau numi oricum, iar vîrsta, nici ea nu conta, căci, în carnete, nici una nu avea sub 20 de ani. Spre nenorocul lui, agentul Buligă a căzut pradă unei razii efectuate chiar de către şeful său, secretarul general al Prefecturii Poliţiei Capitalei, de care nu ştia, fiind găsit cu una din „fetele” Elenei Dinescu, şi astfel s-a aflat totul. Acest agent avea însărcinarea de a controla dacă prostituatele se prezentau regulat la viză şi dacă aveau carnetul în regulă. Unele, în loc de acest carnet, aveau agendă provizorie cu ştampila poliţiei şi semnătura comisarului Calinic, care trebuiau preschimbate. Toată înşelătoria consta în aceste carnete provizorii, care se completau de către comisarii de poliţie, în complicitate cu proxeneţii. Acestea nu erau trecute în registrele poliţiei şi erau eliberate în alb proxeneţilor, pentru a le întrebuinţa, la nevoie, în cazul tinerelor „clandestine şi minore”. Astfel, „fete nevîrstnice sub 21 de ani dispar din casele părinteşti, plecate pentru scurtă vreme în oraş, şi nu se mai întorc”. Poliţia, sesizată de părinţii îngrijoraţi, efectua doar cercetări sumare, fără nici un rezultat, iar atunci cînd victimele reapăreau, ele trecuseră deja printr-o casă de toleranţă. Următoarea lor destinaţie era uşor de presupus: la spitalul de boli venerice de la Colentina, şi numai dacă aveau noroc se întorceau acasă, căci ciclul se putea uşor relua, ajungînd din nou în acelaşi, ori în alt bordel. Iar acest lucru nu se putea întîmpla fără complicitatea poliţiei de moravuri, aşa cum se petrecuseră faptele şi cu Elena Voicicovski, luată de la poliţie cu acordul comisarului Calinic, care primise pentru aceasta suma de 2.000 de lei.

(va urma)
LELIA ZAMANI

COMENTARII DE LA CITITORI