În fiecare an, la 15 ianuarie, îl omagiem pe Poetul Naţional

in Lecturi la lumina ceaiului

O scrisoare de-a lui Eminescu, adresată lui A. Chibici-Revneanu

 

În toamna anului 1883, prin strădaniile lui Al. Şuţu, şeful Sanatoriului ,,Caritatea”, din Bucureşti, starea sănătăţii lui Eminescu se ameliorase întrucîtva. Ceea ce făcea ca diagnosticul iniţial, de alienaţie şi demenţă progresivă, cu pierderea totală a memoriei, să pară greşit. Dar Titu Maiorescu este neîncrezător şi, pentru vindecarea deplină a poetului, hotărăşte, cum am văzut, să-l trimită la Spitalul ,,Ober-Döbling” de lîngă Viena, unde medicii Obersteiner şi Leidesdorf obţinuseră succese răsunătoare în lupta cu tulburările psihice. Doctorul Şuţu găsise deplasarea la Viena inoportună, întrucît boala poetului intrase într-un proces vizibil de remisie. Însă Maiorescu insistase în demersul său, căci tocmai rezolvase problema spinoasă a banilor de spitalizare. O mare parte (3.000 de franci) provenea chiar de la el, şi o parte mai mică de la ceilalţi junimişti. La această recoltă se adăugau şi cei 2.000 de lei obţinuţi în urma conferinţei pe care Vasile Alecsandri o ţinuse la Ateneul Român, cînd îşi prezentase drama ,,Fîntîna Blanduziei”.

Între timp, conştient de înalta valoare pe care o reprezenta creaţia poetică eminesciană, Maiorescu pregăteşte primul volum al lui Eminescu, intitulat ,,Poesii”, care avea să fie gata pe 22 decembrie 1883 şi va aduce încă 1.000 de lei. Aflat în grija medicilor Obersteiner şi Leidesdorf şi simţindu-se mai bine, Eminescu adresează o scrisoare către prietenul său, Al. Chibici-Revneanu, aflat la Bucureşti. Ideea venise la cei doi eminenţi doctori, cărora nu le plăcuse inactivitatea mentală a lui Eminescu şi voiau, astfel, să-l testeze în ce măsură, în urma tratamentului aplicat, îi revenise memoria. De fapt, tratamentul celor doi specialişti consta în aceea că… nu-i administraseră nici un medicament, nimic, lăsînd organismul poetului să se detoxifice de substanţele ingerate la ,,Caritatea”. În consecinţă, poetul a pus mîna pe toc şi i-a scris lui Chibici, rugîndu-l să-l informeze cine-i plăteşte spitalizarea. Scrisoarea aceasta, care se găseşte la Arhivele Statului din Iaşi, este un adevărat document psihologic, şi prietenii din ţară s-au bucurat văzînd că Eminescu îşi revenise. Ea este redactată pe 4 pagini, scrisul, aproape caligrafic, este de o claritate îngrijită, are paragrafe distincte şi spaţii egale între rînduri. Impresia este că poetul a ţinut cu tot dinadinsul să arate că depăşise momentul greu al bolii şi e pe cale de a se restabili complet. ,,E de mirare că ameliorarea s-a făcut aşa de repede, aveau să-l informeze doctorii pe Maiorescu. De obicei, e nevoie de 14 zile pînă să apară o ameliorare. Dar acest lucru ne face să fim prevăzători; o posibilă întoarcere a răului nu este exclusă…”.

,,Iubite Chibici,

Döbling 12/24 ianuarie 1884

Nu sunt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu numai atît că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau îndestul de prost. Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor mai nesigur pentru mine decît oricînd.

Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflînd şi ceasornicul pe care l-am scos de la Simţion. Încolo aş voi să ştiu dacă pot scăpa de aici, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista în mîncare puţină şi proastă şi în recluziune; – încolo n-am observat nimic în maniera de-a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă care va avea influenţă rea asupra întregului rest al vieţii ce voi mai avea-o de trăit. Asemenea nu ştiu nimic asupra poziţiei pe care mi-aţi creat-o în acest institut. Cine plăteşte pentru mine aci şi cine are grijă de mine? D.(l) Maiorescu a trecut pe aci într-o zi, dar a stat mai puţin de un minut şi nu mi-a spus nimic în ce mă priveşte, încît, deşi mi-am venit în fire de mai bine de două săptămîni, nu ştiu absolut nimic asupra sorţii care mă aşteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat a petrece aci ani întregi fără necesitate. Doctorii mi-au spus că trebuie să-ţi scriu ţie în privinţa aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai ştiu nimic decît că am stat închis şi am suferit nu numai de halucinaţiuni, ci şi mai mult încă de foame. Mă-ntreb acum dacă e vorba ca, cu cheltuiala şi anume, să continue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atît pentru mine cît şi pentru amicii care au binevoit a se interesa de mine şi a mă trimite aici.

Fii bun, iubite Chibici, şi răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de D.(l) Maiorescu şi de tine. Eu ştiu despre tine că tu n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt. Îmi sunt dar necunoscute măsurile pe care D.(l) Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi şi văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu ştiu aproape nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele D-sale şi al tău, ceea ce – în izolarea în care mă aflu – nu e de natură a mă satisface. Şi, în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire. Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obişnuieşte la spitale şi lăsat în prada celor mai omorîtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plînge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat(ă) ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îţi scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cît se poate de curînd şi să mă-ntorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci, aici, de cînd mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mînca măcar pînă la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece

Nenorocitul tău amic

M. EMINESCU

Adresa mea e: Michael Eminescu Ober-Döbling bei Wien Hirschengasse No. 71. Privatheilastalt”

Eminescu şi teatrul

Teatrul a jucat un rol important în viaţa lui Eminescu. Mai întîi, ca sufleur şi copist în trupele româneşti, care se înfiripaseră prin a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Mai apoi, ca spectator, în perioada studiilor vieneze (1860-1872), cînd frecventează mai ales Burg Theater şi Opera Curţii Imperiale şi le cunoaşte pe marile actriţe: unguroaica Federica Bognar, o mare tragediană, şi Augusta Baudius-Wilbrandt, cu nişte ochi fascinanţi. În sfîrşit, să reţinem perioada cînd Eminescu acordă atenţie creaţiilor dramatice: ,,Mira”, ,,Dragoş”, ,,Andrei Mureşanu” sau ,Alexandru Lăpuşneanu”, rămase în stadiul de proiect.

Dar, să revenim. În februarie 1884, trupa Ştefania Tardini-Alexandru Vlădicescu, întîia trupă de teatru românesc în Bucovina, care a avut o mare influenţă asupra românilor din acea provincie, începe o serie de spectacole în sala ,,Teatrului Român” din Botoşani, cum îşi denumea proprietarul Petrache Cristea casele din Calea Naţională, în apropierea locului unde se născuse Eminescu. În acel teatru se întîlneşte viitorul poet cu artiştii şi se lasă fermecat de arta teatrală. Peste un an, din martie şi pînă în mai, trupa Tardini-Vlădicescu dă mai multe reprezentaţii la Cernăuţi, în sala ,,Hotelului de Moldavie”, după care pleacă luîndu-l pe Eminescu pe post de sufleur şi copist, care tocmai părăsise ,,National-Hauptschule”. Atît de nerăbdător fusese Eminescu să plece cu trupa, încît nici nu-şi ridicase salariul de funcţionar la Tribunalul din Botoşani, dîndu-i procură lui Şerban, fratele său mai mare, să-i ridice ultimul salariu. În toamna anului 1865, Eminescu se întoarce la Cernăuţi, unde îşi continuă studiile la particular. Locuieşte la profesorul Aron Pumnul, la fel ca şi fraţii săi mai mari în anii anteriori, şi se ocupă de biblioteca profesorului, compusă mai ales din cărţi româneşti. Încă de copil, Eminescu era foarte atent la ce se întîmplă pe scenă şi îl deranjau aplauzele şi rîsetele spectatorilor. La ieşirea de la spectacol, binedispus, fredona unele melodii şi repeta unele replici. În martie 1866, Eminescu debutează cu poezia ,,De-aş avea”, publicată în revista ,,Familia”, condusă de cărturarul Iosif Vulcan. Părăseşte Cernăuţii şi, după un scurt popas la Ipoteşti, porneşte pe jos, spre Blaj, cu intenţia de a-şi trece acolo examenele. Ajunge la Sibiu. În vara nului 1867, Iorgu Caragiale, care era în căutarea unui tînăr ştiutor de carte, îl descoperă la Giurgiu şi îl angajează ca sufleur în trupa sa. Se cunoaşte o petiţie către Teatrul Naţional, redactată de Eminescu, în care trupa cerea permisiunea de a susţine acolo reprezentaţii.

Cam pe la începutul anului 1868, Eminescu se împrieteneşte cu marele actor Mihail Pascaly, care îl angajează în trupa sa. Acum îl cunoaşte pe I.L. Caragiale. Trupa porneşte într-un lung turneu prin Transilvania şi Banatul românesc: Braşov-Sibiu-Lugoj-Timişoara-Arad-Oraviţa-Baziaş, de unde revine la Giurgiu cu vaporul. Peste tot, succes uriaş, triumf: ,,Avem şi noi Teatru Naţional”, scria ,,Gazeta de Transilvania”. Participarea lui Eminescu la acest turneu demonstrează că el nu era doar un sufleur, ci şi ajutor direct al lui Pascaly – copist de roluri, traducător al unor lucrări nemţeşti despre arta interpretării, şi chiar actor. Se cunoaşte doar rolul ciobanului din drama ,,Răzvan şi Vidra”, de B.P. Haşdeu, interpretat de Eminescu, dar, cu siguranţă, vor fi fost şi alte momente cînd el a urcat pe scenă, în locul vreunui actor indisponibil. Probabil, din această perioadă datează caseta de machiaj a lui Eminescu, aşa cum se vede şi în fotografie. Poate în acest lung turneu, Eminescu se va fi îndrăgostit de frumoasa actriţă Eufrosina Popescu, care avea să-i inspire poeziile ,,La o artistă” şi ,,Amorul unei marmure”. La întoarcerea în Bucureşti, foarte mulţumit de angajatul său, Pascaly îl recomandă pe Eminescu pentru postul de sufleur al doilea la ,,Teatrul Naţional”: ,,Om al literelor şi bun român… foarte cult – foarte studios, cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română… pe lîngă silinţă, este laborios, exact şi foarte cumsecade…”. În iunie 1869, trupa lui Pascaly face un turneu lung şi dă spectacole în Moldova şi în Bucovina. Ajuns la Cernăuţi, Eminescu evită să-şi întîlnească foştii colegi de şcoală şi prieteni. Apoi, la Botoşani, familia îl convinge să părăsească trupa şi, în septembrie, pleacă să studieze filozofia la Viena.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI