In memoriam Antoaneta Ralian – cel mai productiv şi apreciat traducãtor din englezã pe care l-a dat România (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Antoaneta Ralian (24 mai 1924 – 27 noiembrie 2015), absolventã a Facultãţii de Litere din Bucureşti, apoi, redactor de carte la Editura Univers, a semnat peste 120 de traduceri (preponderent romane, dar şi piese de teatru) din autori prestigioşi: D.H. Lawrence, Thomas Hardy, Henry James, Virginia Woolf, J.D. Salinger, Lawrence Durrell, Salman Rushdie, Tennessee Williams, Raymond Federman, Russell Banks, Saul Bellow, Iris Murdoch ş.a. Adeseori, traducerile sale au fost însoţite de prefeţe informative, de exegeze, menite sã-l situeze pe autor în contextul epocii şi sã-i contureze valoarea literarã. Traducerile sale pun foarte bine în valoare marca stilisticã a diferiţilor scriitori, intuind exact intenţiile originalului şi reuşind sã gãseascã, de cele mai multe ori, echivalenţele fidele şi sugestive în limba românã.

A fost distinsã cu premii şi diplome de excelenţã din partea Uniunii Scriitorilor din România, a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a revistei Observator cultural sau a Departamentului de Stat al SUA. A contribuit la volume colective în care a descris trãiri, experienţe şi întîlniri marcante (Cartea cu bunici, Prima mea cãlãtorie în strãinãtate, Prima mea ţigarã, Prietenii noştri imaginari, Cartea simţurilor, Şi eu am trãit în comunism). În 2011 a apãrut Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, un „portret în dialog“ realizat de Radu Paraschivescu, urmat, în 2014, de singurul sãu volum de memorii – Amintirile unei nonagenare. Cãlãtoriile mele, scriitorii mei. Din 2010 Tîrgul Internaţional de Carte Gaudeamus a înfiinţat Premiul special pentru traduceri, care îi poartã numele.

Spre a contura un potret cît mai sugestiv al acestei excepţionale traducãtoare, om de o vastã culturã, am selectat cîteva dintre mãrturisirile sale, împãrtãşite, în ultima parte a vieţii, în cadrul unor interviuri remarcabile, realizate de douã profesioniste din domeniul mass-media: Dora Pavel (,,România literarã”) şi Eugenia Vodã (Televiziunea Românã).

Pe firul amintirilor

Cînd mã uit în oglindã, pîrdalnica de oglindã, îmi percep incredibila vîrstã matusalemicã pe care o împlinesc: 90 de ani (în zilele bune arãt de 89 şi jumãtate). De simţit, într-adevãr, mã simt ca la 30-40 de ani. De ce nu mai tînãrã? Pentru cã vreau sã evit nesãbuinţele şi bîjbîielile tinereţii, convulsiile sentimental-amoroase, suferinţele wertheriene, febrilele cãutãri de identitate etc. La 30-40 de ani, te-ai aşezat, ştii, oarecum, cine eşti şi ce vrei. Aşa mã simt. Şi am prezervat, intacte, dragostea de viaţã – da, dragostea faţã de viaţa asta, care ştie sã fie şi frumoasã, şi urîcioasã, şi arţãgoasã ca o ţaţã de mahala cu mîinile proptite în şold –, dar şi dragostea neclintitã pentru profesiunea mea, pe care m-am strãduit sã n-o las sã îmbãtrîneascã odatã cu mine; mi-am pãstrat intacte, apoi, capacitatea de a mã entuziasma, de a admira tot ce ţine de frumos, dar şi dorinţa vie de participare, de a mã simţi încã integratã în circuit, nemarginalizatã, nerebutatã, nedeconectatã. Şi mi-am pãstrat intacte, sper, lentilele prin care disting partea umoristicã, ludicã a vieţii ãsteia, hîde şi bãtrînicioase. Am pierdut, în schimb, aşteptãrile, speranţele, partea „roz” a vieţii.

Sigur cã trupul nu ţine pasul cu spiritul, te trãdeazã, începînd cu primul rid şi cu primele fire de pãr alb şi pînã la mãnunchiul de boli triste şi ireversibile ale bãtrîneţii. Spiritul se luptã eroic şi zadarnic sã înfrunte trãdãrile trupului, dar acesta îşi vede de etapele lui, sub scuza legilor firii. Se pare cã ceea ce e inevitabil chiar nu poate fi evitat.

Legãtura cu generaţia tinerilor

Mã înconjor de oameni tineri – e un soi de vampirism, mã înfrupt din tinereţea şi din energia lor. Da, am mulţi prieteni tineri, mã simt bine în compania tinerilor literaţi, mã contamineazã energia, fantezia, veselia lor şi sînt bucuroasã cã mã simpatizeazã şi nu vãd în mine o babã acritã. Îmi place sã-i studiez, sã-i compar cu foştii tineri din generaţia mea. Nu cred cã au mare lucru de învãţat de la mine, în afarã de respectul şi dragostea pentru muncã, pentru cã eu am crescut într-o lume care avea cu totul alte valori, azi percepute ca rãsuflate.

Dacã vorbim de tinerii îndrãgostiţi de azi şi de efuziunile lor sentimentale, mãrturisesc cã privesc cu plãcere şi cu nostalgie, cu invidie retroactivã giugiulelile dintre ei, atunci cînd ştiu cã provin dintr-o tandreţe realã şi cînd nu depãşesc o anumitã mãsurã a decenţei şi a bunului simţ. Bineînţeles cã azi evaluez cu totul altfel dragostea în comparaţie cu concepţia romanticã din adolescenţa mea. Cîndva, în tinereţe, vedeam în iubire, mai ales în iubirea trupeascã, o tainã asemãnãtoare cu taina naşterii sau a morţii. Naşterea însemna ruperea trupului din trup, iubirea era contopirea trupului cu trupul, moartea, disoluţia trupului. În concepţia mea, iubirea ţinea de partea cea mai intimã a vieţii, aparţinea laturii tale celei mai personale. Astãzi am impresia cã dragostea s-a redus la o chestiune de cerere şi ofertã, amplu mediatizatã. Nu mai cred în îndrãgostiri la prima vedere, nu mai cred în pasiuni devastatoare, nu mai cred în iubiri platonice între adolescenţi. Bãrbaţii şi-au pierdut orgoliul de cuceritori, acum n-au decît sã aleagã din ceea ce li se oferã pe tavã.

Actul traducerii şi condiţia traducãtorului

* Actul traducerii este, nu numai în viziunea mea, o indispensabilã necesitate culturalã, pentru cã în materie de culturã, de civilizaţie, nu se poate trãi autarhic. O culturã fãrã traduceri ar fi ca o casã în care nu se deschid niciodatã ferestrele. Cãderea barierelor extraliterare a schimbat condiţia traducerilor, nu şi pe cea a traducãtorului. El a rãmas tot omul din umbrã, al cãrui nume, cititorii neavizaţi nici nu-l reţin.

* De multe ori mi s-a spus (şi s-a scris) cã traducerea mea sunã mai frumos decît originalul şi n-am ştiut dacã sã iau aceastã apreciere ca pe un compliment sau ca pe o învinovãţire. Un bun traducãtor are o dublã fidelitate (exclud stupidul joc de cuvinte traduttore – traditore), fidelitatea faţã de autor şi cea faţã de cititor. La mine, primeazã cea faţã de cititor, cãruia urmãresc sã-i ofer un text cît mai fluent, cît mai atrãgãtor, lucru prin care, implicit, îl servesc şi pe autor. Nu cosmetizez textul şi nu mã abat niciodatã de la sens, de la esenţã (cel puţin nu conştient), dar aleg uneori termeni mai plastici, mai sugestivi decît cei folosiţi de autor, clarific, aerisesc fraze îmbîcsite sau accentuez mai puternic ceea ce se cere accentuat. Nu trãdez, nu trişez, încerc uneori sã lustruiesc. Şi, fireşte, totul diferã de la autor la autor, de la stil la stil.

* Nu traducerile sînt perisabile, ci limba unor traduceri îmbãtrîneşte – se lasã peste ea, ca şi peste oameni, colbul vremii –, iar receptivitatea cititorilor întinereşte, se schimbã de la o generaţie la alta. Cã limba e un organism viu e un truism. Limba se îmbogãţeşte întruna prin adopţii, prin aluviuni. Îmbogãţire nu întotdeauna benignã. Sã ne gîndim la ultimii ani: au pãtruns în limbaj tot felul de colocvialisme, regionalisme, etnicisme (nu spun ţigãnisme, ca sã nu încalc corectitudinea politicã), se folosesc, cu un fel de snobism à rebours, cuvinte ca „naşpa” sau „marfã”. Cînd ai în limbã o colecţie de cuvinte, neaoşe sau neologisme, cu valori semantice similare, precum frumos, superb, splendid, admirabil, magnific, fermecãtor etc., de ce sã condensezi totul în cuvîntul anost „marfã”, care e şi ambiguu, o marfã poate fi şi deterioratã sau expiratã. Pe de altã parte, o avalanşã de anglicisme şi americanisme – totul e cool, trend, online, de astã datã proferate cu un snobism ostentativ. S-a ajuns pînã acolo cu anglicizarea limbii încît, recent, o crainicã de televiziune, vorbind despre perpetuum mobile, a pronunţat perpetuum mobail. Mai e şi un al treilea aspect: împroşcarea textului literar cu înjurãturi de mahala, cuvinte considerate obscene, expresii pornografice. În numele „autenticitãţii”. Autenticitatea e aici doar imitarea, clonarea limbajului pestriţ din filmele americane de duzinã, cu care ne gratificã televiziunea. Autenticitate nu înseamnã vulgarizare sau tabloidizare. Da, ştiu cã existã o esteticã a urîtului, dar a urîtului sublimat la nivel de artã (Baudelaire, Arghezi, Ted Hughes), însã esteticã a vulgaritãţii nu cred sã existe.

* Uneori am senzaţia cã mã joc de-a v-aţi-ascunselea cu cuvintele. Sînt alunecoase, chiar perfide. E dificil adeseori sã suprapui cuvîntul potrivit, atotcuprinzãtor la noţiunea sau emoţia pe care vrei sã le comunici. Mai ales într-o limbã cu o sinonimie bogatã, cum e româna. De multe ori sînt obligatã sã fac un slalom printre sinonime. Sau un soi de licitaţie. Şi existã varii pericole. Englezii au expresia ,,false friends” – cuvinte foarte asemãnãtoare ca rezonanţã foneticã, dar complet diferite ca sens (una dintre capcanele din calea traducãtorilor). De exemplu: într-un film recent, o femeie banalã intrã într-o casã de modã sã-şi cumpere o rochie. Vînzãtoarea îi recomandã una, argumentînd: „It goes with your complexion”, în limba englezã, complexion însemnînd „ten”, deci recomandarea sunã: „Se potriveşte cu tenul dvs.”. Şi s-a tradus: „Se potriveşte cu complexitatea dvs.”.

* Nu sînt comentator al literaturii şi nu am avut niciodatã o asemenea veleitate (şi nici calificare). Cel mult, sînt o exegetã. Eu descompun şi recompun textul din punct de vedere filologic, nu fac interpretãri hermeneutice. E drept cã ochiul traducãtorului are un soi de radar care detecteazã subtextul, sensurile sugerate de autor, dar nearticulate, aşa-zisele „printre rînduri”. Dar aceastã pãtrundere pe verticalã are ca finalitate tot redarea, transpunerea cît mai fidelã a gîndirii autorului. Nu sînt teoreticianã. Sînt o practicianã, paradoxal lipsitã de simţ practic.

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI