In memoriam Antoaneta Ralian – cel mai productiv şi apreciat traducător din engleză pe care l-a dat România (2)

in Alte știri

Nevoia de ,,restaurare” a unor traduceri

Nu numai mutaţiile lingvistice fac necesară „restaurarea” traducerilor mai vechi, ci mai ales mutaţiile survenite în gusturile şi receptivitatea cititorilor. Nu mă refer la segmentul, destul de consistent, de ţaţe cratiţofile şi telenovelofile, care se extaziază la cărţile Sandrei Brown sau la Suleiman Magnificul, ci la cititorii familiarizaţi cu literatura de calitate. Azi, cînd majoritatea gîndesc cu mintea şi cu memoria mecanică a internetului, azi, cînd apeşi un buton şi afli pe loc ceea ce îţi lua altădată ore de documentare prin biblioteci şi enciclopedii, cititorii nu mai au apetenţă nici pentru romane-fluviu, nici pentru stiluri gongorice, metafore hiperbolice, dulcegării şi alte balasturi baroce. În rîndul tineretului există chiar un „trend”: de alergie la „academism”, privit ca o emblemă a desuetudinii, şi la calofilia ridicată la rang de paradigmă. Un exemplu: doamna Frida Papadache era, pe vremuri, o traducătoare foarte bună, sensibilă, cultivată. I-am fost redactor la multe traduceri şi pot spune că am făcut şcoală pe traducerile ei. Dar avea o predilecţie pentru arhaisme, pentru cuvinte cronicăreşti, şi o tendinţă de neaoşizare, de românizare pînă şi a numelor proprii. Cînd i-am fost redactor la Joyce, ,,Portretul artistului…”, am avut multe discuţii în contradictoriu, dar ţinea cu obstinaţie la soluţiile ei. În plus, a folosit un stil sfătos, explicitat, lipsit de textură joyceană. Cînd am retradus cartea, după mai bine de 50 de ani, îi cunoşteam toate tarele. Prima mea preocupare a fost modernizarea limbajului, aducerea lui la zi, ceea ce Mircea Mihăieş, într-o frumoasă recenzie, a numit aggiornamento, şi, pe de altă parte, concentrarea stilului şi, aş spune, intelectualizarea lui. Dintr-un Joyce sfătos, dilatat, am urmărit să fie un Joyce intelectual. Şi cel mai frumos elogiu pe care l-am primit vreodată a venit de la criticul Petre Răileanu, care mi-a spus la un concert: „Nu am ştiut că Joyce a scris în româneşte”.

Prietenia cu mari scriitori ai lumii

Contactele directe cu autorii pe care-i traduci, cu literaturile din care traduci sînt mai mult decît benefice. Cînd am fost prima dată la Londra, străzile, catedralele, podurile de pe Tamisa îmi dădeau senzatia de déjà-vu, de trăit într-o viaţă anterioară, pentru că totul îmi era familiar din cărţile pe care le tradusesem, de la Dickens pînă la Galsworthy.

* Fireşte că întîlnirea la Londra cu poeţii Ted Hughes, pe atunci ,,Poet Laureate”, adică poet al Curţii Regale, şi cu Alan Brownjohn, pe atunci secretar al Societăţii Poeţilor Britanici, m-a introdus nemijlocit în lirica engleză modernă; din amîndoi am tradus grupaje de poeme în revistele literare, iar cu Alan Brownjohn am legat o lungă prietenie.

* Şi apoi, întîlnirea aranjată de Consiliul Britanic, a cărui invitată eram, cu Iris Murdoch, din care, la vremea respectivă, tradusesem un roman. Întîlnire capitală pentru mine, urmată de o prietenie de 25 de ani, de vizita scriitoarei şi a soţului ei, criticul John Bayley, în România, de vizite ale mele la ei, la Oxford, toate curmate de moartea ei tragică. Scrisorile ei nu m-aş gîndi niciodată să le public, pentru că nu revelează pe Iris scriitoarea şi preocupările ei literare, ci pe Iris prietena intimă, femeia de o simplitate, de o modestie şi o caldură umană rar întîlnite, care, însă, nu ar stîrni interesul general al cititorilor.

* L-am cunoscut pe Saul Bellow cu prilejul vizitei sale în România, în 1977, cînd şi-a însoţit soţia româncă, venită să-şi vegheze mama – fost ministru al Sănătăţii, Florica Bagdasar -, pe patul de moarte. Întîmplarea a făcut ca eu să traduc atunci ,,Darul lui Humboldt”. Am avut vreo două întrevederi cu Bellow, menite să-mi clarifice unele nedumeriri legate de traducere. Peripeţiile, obstrucţiile, spaimele trăite de Bellow în acele zile de ceauşism acut au fost redate în romanul ,,Iarna Decanului”, tradus de mine imediat după decembrie ‘89.

Momente dramatice din viaţa sa

Mi-am epuizat toată rezerva de lacrimi la moartea soţului meu. Da, am simţit că-mi pierd minţile în după-amiaza zilei în care a fost înmormîntarea sa. Cea mai cumplită zi din viaţa mea. După ceremonie, nu s-a găsit nimeni care să mă conducă acasă. Cînd m-am întors în casa goală, am simţit pentru prima oară singurătatea ca pe o rană vie, sîngerîndă. Mi se sfîşiase cu un cuţit şi carnea, şi sufletul. După 60 de ani încheiaţi de căsnicie, în care am fost aproape nedespărţiţi. Mă bîntuia ideea sinuciderii, dar nu aveam curajul s-o fac. Eram nemîncată, însetată, şi-mi aduc aminte că tînjeam după un ceai. Însă cel mai dureros a fost să nu pot face ceea ce trebuia făcut, conform cutumei. Nu sînt religioasă, totuşi respect unele tradiţii. La evrei, nu se face praznic după înmormîntări, dar există o tradiţie, numită „a sta la pămînt”, ceea ce înseamnă că îndoliatul trebuie să se aşeze un timp pe jos, în semn de comuniune cu cel decedat. Aş fi vrut mult să fac asta, dar nu mă puteam lăsa jos de una singură, fără ajutor. Şi mai ales aş fi avut nevoie de sprijin să mă ridic, din cauza invalidităţii mele, aşa că am renunţat. Îmi pare nespus de rău. După acel moment tragic, credeam că n-o să mai pot trăi. Dar am trăit, ba chiar am mers la concerte, la spectacole, mi-am reluat viaţa socială.

Cu timpul, durerea se mai atenuează, se mai neutralizează. Este singurul domeniu în care acţiunea timpului este benefică.

Perceperea propriei posterităţi

Nu vreau să fiu bănuită de mofturi sau de răsfăţ, dar posteritatea mi-e absolut indiferentă. Din păcate, spre marele meu regret, nu pot să-mi însuşesc credinţa consolatoare în vreo formă de viaţă ulterioară. Nu pot să cred că miliarde de spirite desprinse de trup plutesc în jurul nostru, în nu ştiu ce limbi al stratosferei, ne urmăresc, ne supraveghează, ne dau semne. Pentru mine, sfîrşitul neuronilor înseamnă sfîrşitul vieţii, al conştiinţei, al identităţii. Şi, din moment ce nu mai conştientizez, cum m-ar mai putea interesa ceva? De altfel, traducătorii nu au posteritate. Cine mai vorbeşte azi de traducători precum Taşcu Gheorghiu, Alexandru Philippide, Etta Boeriu? Cînd o să mă termin, vor apărea cîteva ferpare pline de clişee funerare în revistele literare, şi, cum nu am rude care să mă jelească, în cîteva zile nimeni nu va mai vorbi despre mine. Cărţile mele o să zacă în biblioteci şi peste 50 de ani, dacă vor mai exista cărţi, noii traducători o să mi le retraducă, în limbajul „la zi”, adică robotizat şi ultraabreviat.

I-aş cere, totuşi, peştişorului de aur 3 lucruri: să-mi păstrez luciditatea pînă în ultima zi a vieţii mele; încă puţin timp, măcar pînă să-mi termin traducerea pe care o încep acum; un lucru pe care cred că i-l cere toată lumea: să mor în somn, să nu conştientizez sfîrşitul.

Sfîrşit

COMENTARII DE LA CITITORI