In memoriam « In memoriam

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

… „dar nu va fi nimeni să afle vreodată/

ce-i în sufletul meu, ce-i în sufletul meu…“

 

Este poate cel mai dificil articol pe care îl scriu din 1990 încoace.

Nu e sarcină de serviciu, nu e politic, nu e interviu, nu e promoţional sau cultural, nici măcar un reportaj.

Este un „in memoriam“.

Am mai pierdut un prieten – Corneliu Vadim Tudor. El a fost omul care mi-a schimbat destinul, lîngă care am crescut drept, şi, dacă e să mă gîndesc bine, ceea ce sînt astăzi i se datorează lui. RESPECT! Fiecare dintre noi, cei care am stat, din varii motive, în preajma lui, putem spune că, într-un fel sau altul, ne-a schimbat viaţa. Mie – în bine.

În asemenea situaţii, prea multe cuvinte sînt de prisos; poate de aceea s-a inventat formula de politeţe „condoleanţe“, un cuvînt franţuzesc, care exprimă regretul şi participarea la durerea unei persoane căreia i-a murit cineva apropiat. Pe reţeaua de socializare la care am cont, apropiaţii au făcut acest lucru. Mulţi s-ar întreba de ce? Şi de aici dau drumul poveştii…

Eram studentă la ziaristică şi proaspăt angajată la cotidianul „Dimineaţa“. Încă din primul an, am vrut să „fur“ tot ce se poate din această meserie.

Pusesem un pariu cu mine, cu mama şi cu viaţa de după ’90, că voi fi mai aplecată spre a învăţa, acum, cînd democraţia mi-a dat dreptul la libertatea de exprimare. Întîmplarea, sigur şi destinul, au făcut să fiu trimisă la Conferinţele de Presă ale poetului, istoricului şi omului de litere Corneliu Vadim Tudor.

Recunosc că Istoria nu a fost punctul meu forte în anii de şcoală elementară, gimnazială şi liceu; dar acum, povestită de acest om, suna parcă altfel. Şi mai învăţasem un lucru: să scriu exact ce se întîmplă, să nu fac prea multe comentarii şi să stau în banca mea. Asta m-a ajutat să fiu „remarcată“, pe lîngă rochia mea albă de vară, cu care m-am dus de cîteva ori la conferinţe. Într-o vineri, după Conferinţa de Presă, am fost invitată în biroul din Calea Victoriei, să am un mini-dialog cu Tribunul – deja lumea îşi făcuse o părere despre ce orientare politică are Vadim. Atmosfera era destinsă, lumea se comporta ca la o reuniune de familie. Biroul era frumos aranjat, cu multe cărţi, tablouri, icoane. Am fost felicitată pentru ceea ce relatasem de la conferinţele sale şi invitată la Restaurantul Bucur, la o masă „aşa, între prieteni“. Cu emoţie am acceptat, deşi mi se părea că locul meu nu este acolo, între titani: scriitorul Eugen Barbu, istoricul Mircea Muşat, generalii Alexandru Munteanu şi Theodor Paraschiv. Mi se părea că fac parte dintr-o poveste reală, cu oameni, de care mai auzisem înainte de momentul ’89 vorbindu-se în şoaptă, ca despre un mare secret. Aşa am intrat eu în „anturajul lui Vadim“ şi, timp de 18 ani, neîncetat, i-am fost unul dintre colaboratorii apropiaţi: corector la revista „Politica“, apoi secretar de redacţie la acelaşi săptămînal, apoi secretar general de redacţie la revista „România Mare“, „iar cînd am mai crescut, şi am meritat“, cum spunea şeful meu, am devenit şi consultant la grupul PRM din Camera Deputaţilor, ajungînd pînă la funcţia maximă de consilier parlamentar. Cum se spune: am început de jos şi am ajuns sus.

Pe rînd, am învăţat cum să trăieşti, uneori să supravieţuieşti, lîngă oameni mari, exigenţi, personalităţi marcante ale scenei publice – politice şi culturale, cum se pierd şi se cîştigă alegerile, cum se face campanie electorală, cum să fiu „neagră în cerul gurii, pentru că am şcoala lui Vadim“. Am învăţat ce înseamnă să exişti lîngă patronul revistelor, şeful partidului, politicianul, scriitorul, dar, înainte de toate, omul Vadim. Deşi poziţia pe care a ocupat-o întotdeauna i-ar fi permis o oarecare aroganţă, am constatat, ulterior, că este şeful care ştia cu hotărîre ce să ceară, folosea cuvintele „te rog“ şi „mulţumesc“ şi, mai presus de toate, ştia cînd să prezinte şi scuze, dacă era nevoie. Asta nu ţine decît de educaţia şi cei 7 ani de acasă ai fiecăruia.

Am învăţat ce se ascundea în spatele cuvintelor duioase „măi mititico“, dar şi ce ar trebui să fac dacă mă lua cu „măi fetiţo“. Să fiu apreciată la modul general ca fiind „o distinsă domnişoară cu care lucrez la revistă“, pentru ceea ce eram eu de cînd mă cunoscuse el.

Timp de 18 ani şi după, am avut lîngă mine VALOAREA: am învăţat să trăiesc după reguli bine stabilite, să fiu un om moral, să trăiesc cu valorile moral-creştine ale familiei, să cred în ceea ce vreau, dar să o fac cu convingere, pentru că altfel nu iese nimic. Că slujba-i slujbă, şi drujba-i drujbă. Şi am făcut-o! Însă ceea ce este cel mai important pentru meseria mea, şi nu numai, a fost să învăţ corect Limba Română şi să am proprietatea cuvintelor, lucru de prea mică importanţă pentru societatea în care trăim în prezent.

Sînt mîndră de asta! De zilele şi nopţile petrecute împreună, în care am clădit, număr de număr…. zeci de numere, ale revistelor „Politica“ şi „România Mare“! De săptămînile întregi petrecute prin ţară, în campanii electorale! De week-end-urile de lucru, de evenimentele speciale din viaţa noastră (nuntă, botez, înmormîntare), a tuturor din „marea noastră familie România Mare“, aşa cum îi plăcea să spună. De cărţi, de filme, de muzică, de ţări şi oraşe – pe care neapărat trebuia să le citesc, văd, ascult, cutreier…

Vara trecută ne-am văzut la biroul de la Casa Scînteii…. Era o seară caldă, iar acel loc, drag mie, un fel de casă a mea timp de 18 ani, îmi aducea aminte de cine am fost şi cine am ajuns… Prietenul meu era trist, voia să îşi vîndă din colecţii. Eu ştiam foarte bine ce înseamnă asta, dar nu l-am putut ajuta cu nimic; colecţiile sînt mult prea valoroase, au prea mare încărcătură sufletească…

Apoi am mai vorbit de cîteva ori la telefon, penultima dată de ziua lui. Serba prin muncă, se apucase să scrie editorialul şi urma să meargă la ziar. Am vorbit mult, ca în zilele bune, împărtăşindu-ne din probleme şi încurajîndu-ne reciproc.

Duminică, pe 13 septembrie, am avut toată ziua o mare nelinişte. Una dintre prietenele mele, care mă cunoaşte bine, m-a întrebat ce am? Am spus că nu ştiu, nu am nimic, doar o stare de parcă s-ar întîmpla ceva…

Acum ştiu… şi gîndul îmi zboară la o strofă foarte dragă mie:

„Iar clipa din urmă ca mîine se-arată

la ea mă gîndesc de o vreme mereu

dar nici Dumnezeu n-o să afle vreodată

ce-i în sufletul meu, ce-i în sufletul meu…“

(Corneliu Vadim Tudor , 1985)

Sînt CARMEN DENISA ION

(fost corector şi secretar general de redacţie

între 1990 şi 2008) şi sînt mîndră că sînt

un jurnalist 100% şcoala lui Vadim!

P.S.: Ruşine Senatului României şi celor care nu au învăţat că dacă nu pot să uite, atunci măcar trebuie, uneori, să tacă.

COMENTARII DE LA CITITORI