In memoriam Roman Vlad

in Polemici, controverse

Roman Vlad – muzicologul, profesorul şi scriitorul multilateral – a fost şi rămîne un distins fiu al paradisiacului Cernăuţi. S-a format la şcoala severă a compozitorului şi profesorului Liviu Rusu, apoi a devenit un strălucit elev al lui Alfredo Casella – prieten apropiat al lui George Enescu, maestrul aniversat de veşnicie, care i-a oferit „Premiul de compoziţie George Enescu“. Roman Vlad ne-a lăsat moştenire creaţii din care fac parte mult inspiratele ,,Colinde“, interpretate de Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin, atît în ţară, cît şi peste hotare, în state cu o străveche tradiţie artistică. În toate manifestările lor au obţinut binemeritate succese. Să ne amintim de opera „La storia d’una mamma“, dar şi de piesele pentru pian şi flaut, alături de un dramatic Cvartet de coarde. Nu putem să nu adăugăm inspiratele lui lieduri şi cantate, în acest sens evocînd volumul ,,Muzică corală românească“, în care este expus şi punctul meu de vedere: „Roman Vlad reuşeşte să nu facă uitată originea sa românească, în sensul că vîna romantico-dramatică este, la el, predominantă, chiar şi atunci cînd jocul inteligenţei sale extraordinare se exercită cu mai multă subtilitate. Într-adevăr, temperamentul său îl îndeamnă, uneori, să depăşească limitele cadrului fixat, rezultînd un anumit dezechilibru. Cu toate acestea, se întîmplă ca unele defecte să constituie elemente pozitive, la fel ca în cantata pentru cor şi orchestră «Le ciel est vide» (1953), pe versuri de Jean-Paul Bourre şi Gérard de Nerval. Alt aspect al fanteziei muzicale a lui Roman Vlad, care se traduce prin invenţiunea plăcută şi uşoară, îl vom recunoaşte în «Divertimento» pentru 11 instrumente (1954), dar şi în numeroasele muzici de scenă şi film pe care le-a compus“. În evidenţă iese şi madrigalul dramatic „Lettura di Michelangelo“, care este de un tragism răscolitor, însă punctul culminant al creaţiei sale îl reprezintă opera „Pescăruşul“. Atît în acest profund opus, cît şi-n piesele sale simfonice, Roman Vlad se prezintă ca primul compozitor italian expresionist, care a utilizat, cu o tulburătoare măiestrie, tehnica dodecafonismului componistic, procedeu utilizat şi de colegii săi Luigi Dallapiccola, Luigi Nono şi Goffredo Petrassi. Se poate vorbi, în acest climat sonor, novator, de un ,,dodecafonism italian“, în sensul că, spre deosebire de cel cultivat de Arnold Schönberg, Alban Berg şi Anton von Webern, Roman Vlad nu a renunţat la cantabilitate!

Ca muzicolog, Roman Vlad a conceput amplul volum „Istoria dodecafoniei“ – apreciat mult în toată constelaţia componistică modernă. Remarcabilul compozitor este şi autorul unor originale şi măiestrite studii despre Franz Liszt, Luigi Dallapiccola, Alfredo Casella, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah şi, nu în ultimul rînd, despre lucrările lui George Enescu. Cea mai importantă realizare a sa, în lumea muzicologiei, rămîne, însă, cartea închinată genialului Igor Strawinsky, despre care acesta din urmă a consemnat: „Volumul lui Roman Vlad, dedicat operei mele, este cea mai profundă realizare, raportată la arta mea sonoră!“.

Să nu uităm că Roman Vlad a fost directorul Filarmonicii din Roma şi al Operei Scala din Milano, într-o perioadă de glorie a acestora.

Pentru toată activitatea sa fecundă şi cu multiple rezonanţe în Istoria muzicii româneşti şi universale, lui Roman Vlad i s-a acordat Marele Premiu al revistei „România Mare“, de către scriitorul Corneliu Vadim Tudor. Este, din nefericire, singura distincţie importantă obţinută, în România, de sublimul fiu al Bucovinei.

Cît adevăr se întrevede în aforismul generat de nemuritorul Nicolae Iorga, conform căruia: „Recunoaşterea posterităţii este un giulgiu de aur, aruncat peste trupul celui asasinat“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI