În pragul falimentului total (10)

in Război corupției

Coordonatele politicii noastre externe nu se mai stabilesc la Bucureşti, ci ne sînt transmise de la Bruxelles, Paris, Berlin şi Washington. Dacă diplomaţii noştri de peste hotare acţionează în cel mai profund anonimat, ambasadorii occidentali aflaţi la Bucureşti nu ezită să se amestece brutal în treburile autorităţilor noastre, aşa cum o face domnul Klemm, trimisul SUA în România, încă de la sosirea la post. Un exemplu recent îl reprezintă cel prin care domnia-sa a blocat votul în Camera Deputaţilor, susţinînd că va colabora mai departe cu Valeriu Zgonea, aflat atunci la şefia acestui for, împotriva deciziei majorităţii deputaţilor.
După susţinerea inexplicabilă a lui Traian Băsescu, demis, prin referendum, din funcţia de preşedinte al ţării de 7,4 milioane de români, autorităţile de la Washington ne oferă azi încă o mostră de dictat în cadrul parteneriatului româno-american, şi asta chiar în zilele în care a fost pus în funcţiune Scutul de la Deveselu. Este greu de înţeles cum reuşea un lider comunist ca Nicolae Ceauşescu, fără nici un dram de experienţă în politica externă, să medieze relaţiile diplomatice dintre doi giganţi ai lumii, precum SUA şi China, între americani şi vietnamezi, să aducă la masa tratativelor autorităţile israeliene şi pe cele palestiniene, să restabilească relaţiile României cu fosta Republică Federală a Germaniei şi cu Israelul, în condiţiile în care de la Moscova, Varşovia ori Budapesta eram acuzaţi că subminăm politica externă a lagărului socialist. Mergînd pe linia marilor tradiţii ale diplomaţiei noastre – instituită, de-a lungul timpului, de eminente personalităţi, precum Mihail Kogălniceanu, care, în 1877, şi-a legat numele de actul proclamării independenţei României, Nicolae Titulescu, singurul european care a deţinut, în două rînduri, preşedinţia Ligii Naţiunilor, ori Grigore Gafencu, strălucit ziarist şi om politic al perioadei interbelice -, Nicolae Ceauşescu izbutea să implice activ ţara noastră în prim-planul relaţiilor internaţionale, printr-o politică externă legată strîns de interesele Poporului Român. Întreaga politică externă promovată de comunişti era fundamentată pe principiile colaborării şi cooperării cu toate statele lumii, înfăptuirii unei păci trainice, dezarmării generale, deplinei egalităţi a tuturor popoarelor, bazată pe dreptul fiecărei naţiuni de a-şi hotărî singură soarta. Prin reprezentanţii săi, aleşi în funcţii de conducere la nivelul diferitelor orane ale ONU (preşedinte, vicepreşedinte ai unor sesiuni ale Adunării Generale ori ai unor comitete ale acestui for mondial), România iniţia numeroase propuneri privind problemele păcii şi securităţii internaţionale, promovarea dreptului internaţional în relaţiile interstatale. Astăzi, autorităţile noastre refuză să mai desemneze candidaţi pentru diverse funcţii în cadrul ONU, pornind probabil de la concluzia că vocea României nu contează nicăieri. Politica noastră externă se confundă tot mai mult cu turismul. Mergem la Ierusalim nu ca să calmăm interminabilele conflicte din Orientul Mijlociu, ori ca să contribuim la soluţionarea problemei refugiaţilor, ci doar să punem în nişa Zidului Sfînt bileţelul care să ne asigure îndeplinirea propriilor dorinţe. În apropierea graniţei noastre de răsărit, mocneşte un conflict care ar putea da naştere celui de al III-lea război mondial, cu consecinţe groaznice pentru mulţi, dar mai ales pentru noi. Cu toate acestea, nu ne implicăm cu iniţiative şi propuneri temeinice pentru rezolvarea neînţelegerilor regionale. Dezinteresul autorităţilor noastre se manifestă copios nu doar în planul politicii externe, ci şi în celelalte domenii, multe de importanţă majoră.
Cînd vorbeşti, astăzi, despre patriotism şi despre Interesul Naţional pare să fie mai grav decît ai predica despre fascism ori despre comunism. Nici n-apuci să termini propoziţia, că elitiştii de trei parale au şi sărit în tranşee, cu ochiul pe cătarea armei, întru apărarea boşorogului miliardar americano-israeliano-maghiar Sörös, cel care, de ani şi ani, se zbate să destabilizeze lumea din punct de vedere politic, economic şi financiar, ca să instaureze globalizarea, sub conducerea unui guvern mondial. Incapabili să fi făcut vreun lucru cît de mic pentru binele societăţii româneşti, aceşti indivizi inapţi şi jalnici delatori, stipendiaţi de forţe oculte de pretutindeni, îşi închipuie că li se cuvine totul, inclusiv pretenţia, criminală, de dictat în faţa propriului popor. Veţi spune că sînt puţini. Este adevărat, sînt poate cîteva sute, dar răul pe care îl produc ţării este imens. Mai grav este faptul că numărul lor nu scade. În schimb, din păcate, se răresc rîndurile românilor patrioţi. În ultimul deceniu au trecut în cealaltă lume mari iubitori de neam şi ţară, precum Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Romulus Vulpescu, Paul Anghel, Emil Hossu, Sergiu Nicolaescu, Mircea Micu şi atîţia alţii, a căror absenţă este resimţită dureros de milioane de oameni. Dacă ne gîndim, însă, că din mijlocul acestui popor s-au ridicat generaţiile paşoptiştilor şi unioniştilor, care prin lupta şi jertfa lor de sînge au făcut România Mare, nu încape nici o îndoială că naţiunea noastră încă nu şi-a epuizat resursele de patriotism, astfel încît, într-un viitor previzibil, pe baricadele luptei pentru apărarea Interesului Naţional se vor ridica noi şi noi cohorte de români adevăraţi. Deocamdată, ne zbatem amarnic ca să ieşim din marea hîrtoapă în care trăim de două decenii şi jumătate, dar fără nici un rezultat. ,,Credeţi că România mai are şanse să se redreseze curînd?” – este întrebarea pe care am adresat-o unui număr de 41 de persoane. Dintre acestea, doar şase s-au dovedit optimiste. Patru intervievaţi şi-au legat speranţele de alegerile din acest an, fără să ia în calcul faptul că, deşi exprimarea votului se face de către cetăţenii români, conform procedurii democratice, rezultatele se stabilesc departe de urne şi de hotare. Şapte dintre respondenţi cred că mîntuirea va veni din Piaţa Universităţii. Probabil că nici unul dintre ei nu ştie că strada a devenit un spectacol de operetă, regizat de Servicii, aşa cum s-a întîmplat după accidentul de la Clubul Colectiv. Strada nu şi-ar mai dovedi forţa şi eficienţa decît atunci cînd pe arterele Bucureştilor şi ale marilor oraşe ar mărşălui vreo 10-15 milioane de români. Este, însă, puţin probabil să se întîmple aşa ceva, dar nu e imposibil, de vreme ce 150 de mineri din Oltenia au străbătut pe jos peste 300 de km, ca să protesteze în faţa Palatului Victoria, întru apărarea locurilor de muncă din subteran, atît de periculoase, dar care le asigură traiul zilnic. Cei mai mulţi dintre respondenţi (restul de 24 din eşantionul chestionat) s-au declarat total pesimişti cu privire la şansele de redresare a României în viitorul apropiat.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI