În pragul falimentului total (2)

in Război corupției

Acest cataclism politico-social, care i-a pricinuit Poporului Român mai mult rău decît cele două războaie mondiale la un loc, n-a făcut decît să înlăture un dictator muribund, un neinstruit, dar cu intuiţia ancestrală a ţăranului gospodar, care ştie cum să-şi chivernisească propriul ogor, un ambiţios, ce năzuia ca ţara lui să stea demnă alături de celelalte state ale lumii. În acelaşi timp, revoluţia a adus la putere rămăşiţe ale comunismului – activişti ai PCR de rang secundar, care nu se putuseră afirma, prin forţe proprii, în prim-planul totalitarismului, securişti, revoluţionari-mercenari, şmenari de Lipscani, elitişti a căror ştiinţă de carte nu depăşea genunchiul broaştei şi alţi indivizi racolaţi din bezna ignoranţei şi a incompetenţei politice. Păcat de jertfa atîtor tineri care au venit să lupte cu conştiinţa curată, punîndu-şi zălog viaţa pentru eliberarea naţiei noastre din chingile totalitarismului. Ei sînt adevăraţii revoluţionari, ei sînt eroii autentici, ei merită omagiul şi recunoştinţa noastră veşnică, nu şarlatanii, impostorii şi mercenarii care au profitat cu carul de pe urma evenimentelor din decembrie 1989.
Prin porţile lăsate vraişte şi la adăpostul haosului general, ţara noastră a fost invadată de hienele capitalismului sălbatic, care de la primii paşi au început să pîrjolească ţara ca un roi de lăcuste. În ritm galopant, România s-a dezindustrializat, agricultura s-a părăginit, Învăţămîntul, Sănătatea şi Justiţia au intrat în colaps. Neputinţa de a se realiza prin muncă – în condiţiile existenţei unui şomaj generalizat şi a unor salarii de mizerie – i-a determinat pe mulţi oameni să-şi asigure traiul zilnic pe căi ilegale şi
i-a împins în braţele corupţiei, ale crimei şi trădării. Cît de actuale sînt, şi astăzi, pentru noi cuvintele marelui poet latin Horaţiu care, ridiculizînd luxul bogătaşilor şi parveniţilor din vremea sa, goana după avuţii cît mai mari, scria atît de sarcastic: ,,Mai întîi de toate îmbogăţiţi-vă, cetăţeni. Virtutea, abia după ce aţi strîns averi”.
În mod normal, România ar fi trebuit să iasă de cel puţin un deceniu din starea cumplită de sărăcie care o împovărează atît de greu. A mai rămas o brumă de resurse nejefuite încă de tîlharii străini şi autohtoni, mai există între hotarele ţării destui specialişti de marcă pe care ţara se poate bizui, mai avem ceva mînă de lucru calificată, care nu a emigrat ca să mînuiască lopata ori să împingă roaba pe pămînturi străine. ,,Ne lipsesc structurile politice, adică motoarele care să pună în mişcare pîrghiile productive”, spun unii analişti economici. La prima vedere, asemenea concluzii par eronate. Avem Parlament, ba chiar unul stufos şi, pe deasupra, somnoros. Atîţia parlamentari absentează de la şedinţele Senatului ori ale Camerei Deputaţilor, sau dormitează în timpul dezbaterilor. Cînd se trezesc, votează cu amîndouă mîinile diverse acte normative care să le asigure indemnizaţii şi pensii mari. Actualul nostru Parlament nu se prea dovedeşte organul reprezentativ suprem al ţării şi nici acea unică autoritate legiuitoare, întrucît destui senatori şi deputaţi se lasă ispitiţi de acte de corupţie. Ca atare, unii dintre ei au cam bătătorit cărarea către DNA, pentru fapte penale mai mult sau mai puţin grave, unele de dată recentă, altele, mai vechi, ceea ce a afectat prestigiul şi activitatea Forului legislativ.
Corupţia a pătruns însă şi în activitatea celorlalte instituţii fundamentale, iar stîrpirea ei nu se poate realiza prin amestecul politicului în atribuţiile Justiţiei. Senatorii, deputaţii, miniştrii şi ceilalţi demnitari trebuie să înţeleagă că în statul de drept toţi cetăţenii, indiferent de opiniile politice şi de funcţiile pe care le deţin, răspund în mod egal în faţa legii. De ce doar omul de rînd, ajuns pe banca acuzării, să suporte rigorile legii, iar sus-puşii şi odraslele lor să arboreze platoşa imunităţii sau alte armuri demne doar de laşitate, pentru a-şi estompa sau şterge faptele penale pe care le comit cu bună ştiinţă? La rîndul lor, magistraţii şi procurorii sînt datori să-şi exercite profesiunea în numele legii şi pentru apărarea acesteia, potrivit propriei conştiinţe şi normelor de drept – şi nu selectiv, ori sub imboldul unor sugestii şi intervenţii din afară. În acelaşi timp, se impune ca judecătorii şi procurorii să se disocieze total de ideea conform căreia Justiţia este mai presus de celelalte puteri ale statului, adică de cea legislativă şi de cea executivă. O asemenea concepţie ar ucide în mod incontestabil democraţia şi ar desţeleni terenul pentru reapariţia regimurilor autoritare, de care am tot avut parte în veacul trecut. Sub imboldul unor asemenea mentalităţi s-a clădit regimul monarhic dur din ultimii 2 ani de domnie a regelui Carol al II-lea. Fostul monarh de tristă amintire a desfiinţat partidele şi şi-a creat propria formaţiune politică (Frontul Renaşterii Naţionale) – aşa cum aveau să procedeze, un deceniu mai tîrziu, şi comuniştii –, iar ca să consolideze, de sus şi pînă jos, un asemenea regim absolutist, a recurs la dictatura coloneilor, exercitată de militari numiţi în fruntea prefecturilor, care dispuneau de puteri depline. Cine are, astăzi, nevoie de o dictatură a procurorilor? Vrea oare vreun român să-i vadă pe procurori alergînd pe uliţele satelor după ţărani, ca să le smulgă declaraţii în legătură cu votul de la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu, ori despicînd firul în patru ca să-ncropească vreo faptă măruntă, cît de cît penală? Nu ne-au ajuns 4 decenii şi jumătate de totalitarism, cînd, în vremurile cele mai crunte, oamenii legii şi securiştii îi ridicau în miez de noapte pe ţăranii care refuzau să se înscrie în cooperativele agricole? Dacă atîta lume este convinsă că Parlamentul nostru este ca şi inexistent, în schimb milioane de oameni cred că avem preşedinte, şi nu unul, ci chiar doi: Klaus Iohannis, în funcţie, şi Traian Băsescu, jucătorul scos din teren, care dă tîrcoale pe la porţile unor instituţii fundamentale ale statului, ambiţionînd să creadă că, fără el, acestea se duc de rîpă. Da, avem doi preşedinţi, unul – adeptul muţeniei, care pînă slobozeşte cîteva propoziţii ajunge acceleratul Bucureşti-Sibiu la destinaţie. Celălalt, palavragiu notoriu, latră zi şi noapte ca un cîine de pripas, care se teme de hingheri. Cu toate acestea, între cei doi preşedinţi există destule asemănări, încît nici nu ştii care dintre ei este, astăzi, la Cotroceni. Amîndoi s-au trezit în politică precum musca-n lapte. Şi unul, şi celălalt au fost mai întîi primari ai unor municipii. Atît Iohannis, cît şi Băsescu jinduiesc după case, cît mai multe şi cît mai impunătoare, unele dintre ele aflîndu-se nu doar pe rolul Fiscului, ci şi pe cel al Justiţiei. Ambii preşedinţi şi-au dorit guvern propriu – şi l-au avut. Şi unul, şi celălalt duc o politică străină interesului naţional.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI