În pragul falimentului total (3)

in Război corupției

Cine este Klaus Iohannis? Nimeni altul decît fostul Bürgermeister al Sibiului. Cu un an înaintea scrutinului prezidenţial din 2014, puţini români auziseră de un asemenea politician, cu excepţia sibienilor şi a udemeriştilor. Nimeni nu ştie cum a intrat în PNL şi cum a ajuns, ca fulgerul, în vîrful istoricului partid. Rămîn şi astăzi învăluite în miser modalităţile prin care Iohannis i-a făcut vînt lui Crin Antonescu din fruntea PNL. Ca să acopere această enigmă, fostul lider liberal, probabil cu vreo muscă pe căciulă, bate şi azi monedă falsă pe lipsa de sprijin a PSD în alegerile prezidenţiale, deşi mai toată lumea îl vedea cu mandatul de Cotroceni în buzunar, cu excepţia mai marilor de la Bruxelles. Dar, de o mie de ori mai bine că n-a ajuns la Cotroceni un asemenea politician limbut, care şi-a vîndut partidul în schimbul unui post de vicepreşedinte în PPE pentru soţia sa.
Candidat şters, aşa cum este şi ca preşedinte, Iohannis l-a învins surprinzător pe Ponta, venind din postura omului fără o platformă politică de anvergură, în timp ce adversarul său, care îl depăşise în primul tur cu un milion de voturi, era şeful celui mai mare partid şi prim-ministru al unui guvern apreciat, şi astăzi, pentru prestaţia sa. Se pare că scrutinul cîştigat de Iohannis poartă acelaşi gir cu referendumul pentru demiterea lui Băsescu. Surprinzător, întocmai ca Băsescu, Iohannis îşi revarsă la tot pasul ura fără margini împotriva lui Ponta. A doua zi după ce contracandidatul său l-a felicitat pentru cîştigarea alegerilor, preşedintele Iohannis s-a năpustit fără nici o noimă politică ori democratică asupra acestuia, cerîndu-i demisia din funcţia de premier. În mai toate apariţiile publice de după alegeri, preşedintele Iohannis clama că vrea guvernul său, deşi Executivul este al ţării, fiind desemnat de majoritatea parlamentară, rezultată în urma alegerilor. Întocmai ca Băsescu, Iohannis îi interzicea lui Ponta să meargă la Bruxelles, la reuniuni ale premierilor. În lipsa oricăror argumente reale, preşedintele cerea insistent demisia lui Ponta, afirmînd că un premier penal nu poate sta în fruntea guvernului (deşi se bucură de prezumţia de nevinovăţie), ocolind în mod ipocrit faptul că domnia-sa se află la Cotroceni, adică în fruntea ţării, în pofida unei sentinţe judecătoreşti rămasă definitivă, prin care i se retrage dreptul de proprietate asupra unui imobil dobîndit pe căi ilegale.
Cu puţin înainte de tragicul accident de la Clubul Colectiv, Klaus Iohannis declara că va schimba modalităţile de luptă împotriva lui Ponta. Să fi avut preşedintele vreo premoniţie în legătură cu drama care avea să urmeze? În tot cazul, nenorocirea i-a căzut ca o pleaşcă. ,,A trebuit să moară atîţia oameni în tragicul accident, pentru ca Ponta să-şi dea demisia”, spunea Iohannis cu vădită perfidie. La rîndul lor, românii ar putea să se întrebe şi ei: cîţi oameni trebuie să mai moară de foame, din cauza pensiilor şi salariilor de mizerie, cîţi trebuie să-şi mai piardă viaţa pe drumurile presărate cu gropi, ori prin spitalele devenite depozite de microbi, pentru ca preşedintele Iohannis să demisioneze? De ce era mai vinovat premierul pentru nenorocirea de la Clubul Colectiv, decît preşedintele, care patronează întreaga politică a ţării?
În urma acestei tragedii, în Piaţa Universităţii au apărut, ca la comandă, mii de protestatari care, hodoronc-tronc, în loc să deplîngă dispariţia atîtor tineri, cereau demisia Cabinetului Ponta, adică a singurului guvern care făcuse ceva benefic pentru oameni. Ne surprinde că printre protestari nu s-au aflat Băsescu, Blaga, Gorghiu şi chiar Iohannis, de vreme ce strada susţinea cu ardoare mesajul său. Probabil că Piaţa Universităţii era una din noile modalităţi de luptă ale preşedintelui împotriva premierului. De ce nu ies şi astăzi în stradă măcar vreo 40-50 de protestatari, care să ceară demisia guvernului de tehnocraţi, incompetenţi şi impertinenţi, condus de Dacian Cioloş, un premier mai slab decît Boc şi Ungureanu? Mulţi oameni sînt convinşi că strategia străzii l-a înlăturat pe Ponta de la Palatul Victoria, mai ales că, recent, însuşi fostul premier confirma o asemenea falsă concluzie. Cabinetul Ponta n-ar fi demisionat niciodată în faţa mîrîielilor şi ameninţărilor proferate de securiştii din rîndul protestatarilor. Cu majoritatea parlamentară de care dispunea, ar fi putut să ignore totul, pînă la alegerile din toamna acestui an. Fostul premier s-a retras din cauza unor confruntări în propriul partid, încăput pe mîna băsistului Liviu Dragnea. Pe de altă parte, Ponta a înţeles că nu se mai poate bizui nici pe sprijinul social-democraţilor europeni, care cochetează deschis cu PPE. Dar mult mai puternică a fost presiunea liderilor europeni care, suspinînd după o şandrama comunistă ca Traian Băsescu, se străduiau din răsputeri să-l înlăture pe Victor Ponta din fruntea guvernului. În acest sens, este suficient să ne amintim de dialogul dintre Manuel Barroso şi Ponta, în cadrul căruia premierului român i se poruncea, în scris, ca unui sclav, cum să guverneze România. Mă întreb şi astăzi: ce s-ar fi întîmplat, dacă acea ,,convorbire” ar fi avut loc între Vadim şi Barroso? Cu siguranţă că hîrtiile liderului european ar fi zburat ferfeniţite prin aer, aşa cum s-a întîmplat cu dubiosul ordin de evacuare a PRM din imobilul situat în Strada Emil Zola, imobil care, la scurt timp, a intrat în proprietatea lui Claudiu Florică, nimeni altul decît capul Mafiei din Afacerea Microsoft. Nu ştim de ce liderii comunitari l-au dezavuat pe Victor Ponta în campania electorală şi de ce l-au sprijinit, în mod unanim, pe Klaus Iohannis. Poate pentru faptul că Iohannis era singurul candidat capabil să continue politica lui Băsescu, atît de dezastruoasă pentru ţară, dar atît de benefică pentru Bruxelles ori pentru ,,spiritul său european”, cu mult mai pronunţat decît cel românesc. În această privinţă, există unele indicii. Nu de mult, preşedintele Iohannis a refuzat să semneze Decretul prin care Avram Iancu era declarat Erou Naţional. Să se fi gîndit Klaus Iohannis că Avram Iancu nu merită o asemenea înaltă cinstire, întrucît, în 1848, a luptat cu oştile lui de moţi împotriva guvernului maghiar, care refuza să acorde românilor libertăţi naţionale şi sociale şi proclama unirea Transilvaniei cu Ungaria? De asemenea, preşedintele Iohannis n-a reacţionat împotriva adunării de la Cluj-Napoca, organizată acum cîteva luni de iredentiştii din Ungaria şi Transilvania, pentru comemorarea criminalului Horthy, slugă prea plecată a lui Hitler.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI