În pragul falimentului total (4)

in Război corupției

Poate că domnul Iohannis a vrut să-şi achite nota de plată pentru votul masiv, prin care etnicii maghiari l-au susţinut în alegerile prezidenţiale, ori va fi socotit că nu principii sau voievozii români i-au adus pe saşi în Transilvania, ci regii ungari. Se pare, însă, că opţiunea lui Klaus Iohannis nu este prea inspirată, întrucît unii udemerişti se alătură mesajului prin care Traian Băsescu cere debarcarea actualului preşedinte al ţării. Numai că Herr Präsident nu pare deloc îngrijorat de asemenea urzeli. Dimpotrivă, se arată mulţumit de paşii pe care i-a făcut în primul an prezidenţial petrecut la Cotroceni. Este încîntat că a scăpat de Ponta, dar nu-i mulţumit de Cabinetul Cioloş, criticat din toate părţile. Acum nu mai este guvernul său, cum era pînă mai ieri, acum este guvernul ţării. Ar vrea, însă, şi Parlamentul său, spunîndu-le alegătorilor că nu prea ştiu ce să facă la urne cu votul lor. Aşadar, habemus preşedinte. Înalt, puternic, asemenea unui aruncător de ciocan. De cîte ori îl privesc în arena micului ecran, aştept să-l văd înşfăcînd unele greutăţi economice şi sociale care ne împovărează viaţa, ca să le arunce cît mai departe de noi. Numai că, atunci cînd ar trebui să ia taurul de coarne, domnia-sa este pe scara avionului, pentru a-şi lua avînt, peste mări şi ţări, spre plaiuri mai odihnitoare. Paradoxal, după asemenea zboruri depărtate de ţară, Klaus Iohannis devine din ce în ce mai mic în ochii românilor, fapt ilustrat şi de cele 24 de procente de încredere în rîndul cetăţenilor. Preşedintele-atlet începe să semene tot mai mult cu mogîldeaţa care l-a precedat la Cotroceni. În atare condiţii, domnia-sa ar trebui să înţeleagă că anul prezidenţial de miere a trecut. S-ar putea ca ceilalţi 4 să fie de fiere.
Cît despre Traian Băsescu, principalul autor al dezastrului prin care trece astăzi ţara, n-ar mai fi multe de spus. Sînt îndeajuns de elocvente huiduielile ce i-au marcat, mai la tot pasul, cele două mandate cotroceniste şi care-l însoţesc şi astăzi în zbenguiala electorală la care participă în mod inutil. Se preface că n-aude, n-a vede. Rîde sughiţînd, mereu, într-o atmosferă sumbră. Vorba unui distins eseist: ,,Trăieşte ca să-l uite lumea”. Suspendat de două ori de Parlament, demis la referendum de români, starostele mafioţilor a rămas, totuşi, în picioare, susţinut cu tărie de liderii comunitari şi de cei de peste Ocean. Oare cu ce preţ?
Odinioară, pentru a se menţine în scaun, domnitorii fanarioţi depuneau la Înalta Poartă mormane de galbeni. Implicat direct, sau prin intermediul uneltelor sale, în cele mai mari afaceri de corupţie – vînzarea Flotei, ALRO, Casa din Strada Mihăileanu, vînzarea unor terenuri intravilane, Moşia de la Nana, ciopîrţirea unor parcuri, retrocedarea ilegală a peste o sută de case, afacerea Microsof şi altele, Băsescu este atît de penal, încît magistraţii nu ştiu de unde să înceapă, unde şi cînd să se oprească şi cîţi ani să-i dea. Oricît s-ar bucura astăzi de protecţia Justiţiei şi a susţinătorilor din afară, mai devreme sau mai tîrziu, mafiotul va fi adus pe banca acuzării, chiar şi la vîrsta torţionarului Vişinescu. Jefuirea ţării, înfometarea populaţiei, prin tăierea salariilor, încătuşarea adversarilor politici şi alte fapte strigătoare la cer nu vor putea rămîne nepedpsite la infinit.
Frica fantastică de zăbrele, care îi zmăţuieşte sufletul negru şi îi amorţeşte oasele, l-a încolţit rău de la o vreme pe marele pirat de uscat. Îşi caută azil peste Prut. Soluţia pare, însă, destul de riscantă. Dar, cine ştie, poate că la Chişinău nu va face decît o haltă, în drum spre marea cetate cu ziduri seculare a ţarului Putin, cel pe care, ani de zile, l-a bălăcărit atît de formal, încît ajunsese să se creadă el însuşi un anticomunist convins.
Incursiunea în viaţa noastră politică relevă faptul că avem un preşedinte desemnat de alţii – şi nu de noi, un Parlament pe care ni l-am ales singuri şi un guvern-
fantomă, căzut peste noapte din cer, cu paraşuta Bruxelles-ului, o adevărată calamitate pe capul nostru. Actualii guvernanţi, care se pretind tehnocraţi, sînt, de sus şi pînă jos, nişte conţopişti avînd sarcina să stopeze orice încercare de redresare a României. Premierul Cioloş a fost, pînă la sfîrşitul anului trecut, consilier special al preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Junckers. În aparenţă, Dacian Cioloş vrea să ne convingă că se fereşte de politică, precum dracul de tămîie, socotindu-se un specialist în agricultură, fără argumente palpabile în această privinţă. Cînd eşti învestit de UE în funcţia de comisar pentru Agricultură şi în cea de prim-ministru al României, aceste decizii nu reprezintă certificate de tehnocrat, ci argumente menite să consacre omul politic. Probabil domnul Cioloş face politică fără să ştie, întocmai ca Monsieur Jourdain, ilustrul băcan din literatura franceză, care declara candid că nu ştia că face proză. Trebuie spus deschis că actualul nostru premier face politică, şi încă una dură, faţă de români. A amînat cu 8 luni majorările de salarii, invocînd pretexte dubioase, care ţin de politica UE faţă de România. Deşi ştia, încă înainte de a sosi la Bucureşti, că în 2015 România a înregistrat o creştere economică de 3,6%, totuşi, primul cuvînt pe care l-a pronunţat în Palatul Victoria a fost acela de ,,austeritate”, încercînd să taie din start macaroana angajaţilor şi a pensionarilor, care aşteaptă şi astăzi, ca mortul colacul, o majorare cît de mică a veniturilor de cerşetori, pe care le primesc de două decenii şi jumătate. Respectînd cu sfinţenie directivele comunitare, pe cele ale FMI şi Băncii Mondiale, premierul Cioloş se joacă de-a alba-neagra cu Legea salarizării. Cînd nu mai are argumente să pledeze pentru ,,caracterul nesustenabil” al acestui act normativ, premierul ne ameninţă cu noua criză economică, acea năpastă care ar fi sosit iar în Europa, dar nu peste tot, ci doar pe la noi. De fiecare dată cînd medicii, profesorii, funcţionarii publici şi alţi bugetari solicită majorări de salarii, Dacian Cioloş răspunde cu aceeaşi întrebare: ,,De unde să luăm bani? Să ne spună Parlamentul N-am făcut noi bugetul”. (Mai bine că nu l-au făcut tehnobirocraţii, fiindcă astăzi n-aveam bani nici de pîine.) În schimb, cînd domnul Iohannis cere să i se asigure avion prezidenţial şi fonduri pentru achiziţionarea unor instalaţii de irigare a grădinii din jurul Palatului Cotroceni, ori cînd Serviciile şi DNA solicită alocaţii suplimentare pentru noi angajări de personal, atunci primul-ministru nu mai întreabă pe nimeni de unde să ia bani. Ridicolul a ajuns pînă acolo încît, pentru achiziţionarea uneia din valoroasele opere ale marelui sculptor Constantin Brâncuşi (,,Cuminţenia Pămîntului”), guvernul se tînguie că nu are decît 6 milioane de lei (adică jumătate din costul sculpturii), solicitînd restul de la populaţie. Spre deosebire de Dacian Cioloş, vicepremierul Vasile Dâncu este un tehnocrat care se scaldă de multă vreme în politică. Prezenţa sa în actualul Executiv pare bizară. Mai ales pentru PSD, al cărui membru a fost ani la rînd şi pe care îl sabotează permanent. Principala sa misiune guvernamentală este aceea de a-i împiedica pe social-democraţi să depună vreo moţiune de cenzură împotriva Cabinetului Cioloş, care ar însemna evaporarea acestuia. Radierea sa din guvern nu numai că n-ar fi resimţită de nimeni, ci s-ar impune ca o necesitate urgentă, fiindcă domnul Dâncu nu are calibru de politician, şi cu atît mai puţin de ministru.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI