În pragul falimentului total (8)

in Război corupției

Stăm şi ne întrebăm: de ce credibilitate poate să se bucure o instanţă care condamnă atîţia oameni în Dosarul ,,Telepatia”, întocmit pe baza anchetei realizată de un procuror penal (Emilian Eva) şi soluţionat de o judecătoare (Camelia Bogdan), acuzată că a primit bani de la Ministerul Agriculturii, parte implicată în acest dosar? Justiţia nu va fi cu adevărat o putere în stat, nu se va bucura de un real prestigiu, decît atunci cînd nu doar membrii CSM, ci şi judecătorii şi procurorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai DNA şi ai celeilalte înalte instanţe vor fi numiţi şi revocaţi de adunările profesionale ale magistraţilor. Dacă vom lăsa totul la mîna unui individ, atunci să nu ne mirăm că ,,naşul din suflet” îi va trage de urechi oricînd pe cei pe care el i-a făcut ,,fini”. Dacă preşedintele ţării se schimbă o dată la 5 ani, Parlamentul se reînnoieşte din 4 în 4 ani şi, în consecinţă, şi Guvernul, vîrfurile înaltelor instanţe ale Justiţiei (numite şi nu alese) sînt bătute în cuie, întocmai ca liderii sindicali ori ca guvernatorul Băncii Naţionale. De 10 ani, doamna Laura Codruţa Kövesi nu se mai clinteşte din fruntea marilor Parchete. Nu punem la îndoială profesionalismul domniei sale, recunoscut de diverse foruri şi pe care ni l-a reamintit în Raportul de activitate al DNA pe 2015, dar ne întrebăm: oare în România nu mai sînt şi alţi procurori la fel de destoinici? Pînă şi comuniştii roteau cadrele, de teama ca unii activişti de rang înalt să nu se transforme, cu timpul, în despoţi. În SUA, patria celei mai înalte democraţii, prezenţa demnitarilor în diverse funcţii se rezumă la un singur mandat, de regulă cu durata de 4 ani. Numai noi avem reguli originale, bazate pe miturile nepotismului, cumetriei, cîrdăşiei politice, traficului de influenţă şi alte principii imorale, iar de la un timp nu ne mai putem bizui nici pe originala şi palida noastră democraţie, întrucît desemnarea celor mai înalţi demnitari ne vine în plic de la Bruxelles, aşa cum odinioară ne era transmisă de la Istanbul sau din Moscova. În numele independenţei sale şi a necesităţii luptei permanente împotriva corupţiei, puterea judecătorească tinde să se impună în faţa celorlalte puteri – legislativă şi executivă. Este adevărat, corupţia a pervertit minţile multor demnitari şi lideri politici. Dar de ce instanţele judecătoreşti n-au acţionat cu promptitudine, ca să taie răul din rădăcini şi să nu-l lase să se amplifice? De ce au aşteptat campania electorală? Oare justiţia se înfăptuieşte în numele politicii, sau în numele legii? Aşa cum semnalau unele ziare, în legislatura 2012-2016, ofensiva DNA împotriva aleşilor a făcut nu mai puţin de 220 de victime, între care 63 de senatori şi deputaţi şi 131 de primari şi viceprimari, din tot spectrul politic. Nu există, însă, o evidenţă a procurorilor şi judecătorilor aduşi pe banca acuzării, probabil ca să nu se ştirbească prestigiul Justiţiei. Cei mai mulţi au fost achitaţi, ori s-au ales cu sancţiuni administrative minore. O asemenea stare de fapt este generată în bună măsură de lipsa unui control asupra puterii judecătoreşti. Ori de cîte ori o asemenea problemă este pusă în discuţie în Parlament, ori în cadrul societăţii civile, magistraţii se prevalează de prevederile constituţionale, potrivit cărora judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii, că judecătorii numiţi de preşedintele României sînt inamovibili, în condiţiile legii. Acest control se impune în mod necesar, altminteri ne putem trezi într-o bună zi că Justiţia devine stat în stat. Este, de asemenea, nevoie urgentă de o reechilibrare a puterilor în stat, de existenţa unui control reciproc între ele.
După înlăturarea totalitarismului, mai toţi românii sperau că vor începe o viaţă nouă. Visau că vor putea să-şi exprime gîndurile fără teamă, nu doar în Parlament, ci şi în pagina ziarului şi în piaţa publică, iar după aderarea la Uniunea Europeană, credeam, ca nişte mari naivi, că pe pămînturile noastre, de la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră, va curge lapte şi miere, ca în Lorena, Burgundia, Saxonia sau Renania. Ne-am iluzionat armarnic. De-a lungul unui sfert de veac de libertate, chinurile şi suferinţele noastre au sporit văzînd cu ochii.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI