În pragul falimentului total (9)

in Război corupției

Astăzi, tot mai puţini români se mai gîndesc la renaşterea ţării. Unii şi-au pierdut forţele, iar cei mai mulţi, speranţele. Pînă şi optimiştii cred că nu mai este nimic de făcut, întrucît România a intrat într-un faliment general. Recent, a păşit pe acest drum Complexul Energetic Hunedoara, avînd o datorie de 1,5 miliarde de lei, ca urmare a unui management necorespunzător şi a hoţiei. De fapt, întregul sistem energetic, siderurgia şi alte ramuri ale industriei traversează una din cele mai grave crize. Privatizată în cel mai scandalos mod şi vîndută la preţ de fier vechi de către nişte mafioţi cu glazură politică, industria noastră – care, în urmă cu 30 de ani, obţinea venituri importante din exportul de nave fluviale şi oceanice, platforme petroliere maritime, produse ale metalurgiei feroase şi ale industriei aluminiului, motoare electrice, rulmenţi, mobilă, îmbrăcăminte, încălţăminte şi produse agro-alimentare în mai toate ţările europene, tractoare şi maşini agricole în unele state arabe şi în America Latină, ori instalaţii de foraj în SUA – se află, astăzi, într-un faliment aproape total. Ca urmare a incompetenţei şi corupţiei autohtone, dar mai ales a presiunilor exercitate de unii competitori externi, deloc dispuşi să mai suporte concurenţa noastră şi care nu doriseră niciodată o Românie socialistă industrializată şi, cu atît mai puţin, o Românie capitalistă, performantă din punct de vedere economic, de ale cărei produse să se lovească pe multe pieţe externe, ţara noastră a redevenit astăzi o largă piaţă de export pentru Occident şi, probabil, aşa va rămîne în cursul acestui veac. În prezent, a vorbi despre o reindustrializare a României este ca şi cum ai striga după apă în pustiu.
Nici agricultura nu stă pe roze. Conform statisticilor internaţionale, România deţine 10% din suprafaţa arabilă a UE, ocupînd locul 6 pe continent. Din punct de vedere al producţiei, însă, ne situăm în coada ţărilor comunitare, întrucît cea mai mare parte a celor 3,3 milioane de exploataţii agricole nu dispune de mijloace mecanice pentru cultivarea pămîntului, de instalaţii de irigare, ori de aportul cercetării ştiinţifice. Sute de mii de hectare rămîn nearate şi neînsămînţate în fiecare an, fiindcă forţa de muncă din satele noastre a plecat să lucreze în diverse ţări occidentale. Din ,,grînarul Europei”, cum era considerată în perioada interbelică, România a ajuns să importe astăzi 70% din necesarul de produse agro-alimentare. Deşi marea majoritate a aşezărilor rurale beneficiază de energie electrică, de radio şi televizor, satele noastre, părăginite şi depopulate, multe locuite doar de bătrîni betegi, arată mai rău decît cele de pe vremea bunicilor. La sate, sărăcia este de 3 ori mai mare ca la oraş. În mediul rural, un copil din opt se culcă flămînd. Peste 70% din drumurile comunale sînt din pămînt sau pietruite, două treimi din locuinţe au toaleta în curte, aproape un sfert din populaţia sătească nu beneficiază de asistenţă medicală şi doar o treime din şcoli are autorizaţie de funcţionare. Fără să-l contrazicem pe marele filozof şi poet Lucian Blaga, care spunea, la vremea sa, că ,,veşnicia s-a născut la sat”, constatăm cu adîncă dezolare că, astăzi, falimentul pune capăt, în mod brutal, vieţii la ţară.
De la o vreme, acelaşi fenomen a început să pătrundă şi pe porţile şcolilor noastre. Elevii, mulţi subnutriţi, aşteptînd cu înfrigurare, dar şi cu riscuri, cornul şi laptele, învaţă cu bodiguarzi la poarta şcolii, unii devin dependenţi de Internet, alţii de alcool şi de droguri. Unul din trei şcolari părăseşte învăţămîntul înainte de clasa a IX-a. Aproape în fiecare an, procentul celor care trec examenul de Bacalaureat gravitează în jurul a 50% din numărul absolvenţilor. Mai alarmant este, însă, numărul analfabeţilor, estimat la 300.000. Un fapt deosebit de grav îl constituie relaţiile dintre profesori, elevi şi părinţi. Mulţi dascăli sînt sfidaţi şi jigniţi de odraselele de bani gata, iar, în multe cazuri, şi de părinţii acestora. Ca atare, numeroase cadre didactice s-au retras din învăţămînt. Este adevărat că nu toţi cei ce ajung să predea la catedră au vocaţia şi pregătirea necesare pentru o asemenea grea, dar nobilă profesiune.
Despre falimentul în domeniul sănătăţii se vorbeşte de multă vreme dar, astăzi, o asemenea situaţie a atins apogeul. În ultimii 25 de ani nu s-au mai construit spitale, în schimb, regimul mafiot Băsescu-Boc a închis circa 70 de unităţi medicale. Dotarea precară a spitalelor, personalul medical extrem de redus (circa 20.000 de medici români lucrează peste hotare), medicamentele falsificate, ineficiente şi foarte scumpe au determinat o alarmantă creştere a ratei mortalităţii, România avînd cea mai redusă durată de viaţă din Uniunea Europeană.
Dar să nu credeţi că în politică, acolo unde se înghesuie sute de mii de indivizi, cei mai mulţi din interese personale, situaţia stă altfel. În locul partidului unic de altădată, acel detaşament politic şi ideologic care gîndea, vorbea şi hotăra, prin şeful său, în numele întregului popor, avem astăzi zeci de formaţiuni, care convieţuiesc în cel mai tipic pluripartidism de mahala. Am putea spune, fără teama de a greşi, că şi viaţa noastră politică stă, în totalitate, sub semnul falimentului.
Se spune că politica externă a unui stat este o continuare, în planul relaţiilor internaţionale, a politicii interne. În ceea ce o priveşte, România confirmă cu vîrf şi îndesat acest dicton. Dezastru în politica internă, catastrofă în relaţiile externe. Ne-am fi aşteptat ca măcar aici, unde treburile sînt gestionate în mod exclusiv de capul statului, să avem o altă faţă, un lucru bine făcut. Speram ca România să redevină acea placă turnantă a politicii mondiale, de vreme ce avem iarăşi un preşedinte peregrin pe meridianele lumii, care măsoară cu pas de un stînjen treptele Palatului Cotroceni, la concurenţă cu scara avionului. Din păcate, aşa cum s-a întîmplat în ultimul sfert de veac, România este şi astăzi total absentă din politica externă a lumii.

(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI