În Războiul de Independenţă, Carol I era să moară înzăpezit…

in Așa vă place istoria

Îndată după căderea Plevnei, oştirea în fruntea căreia s-a găsit Prinţul Carol s-a destrămat. Ruşii au trecut Balcanii. Domnitorul Carol şi împăratul Rusiei au pornit către casă. Bulgaria cea neprimitoare a voit să-i mai dovedească încă o dată Domnitorului Carol că are o climă aspră, şi aceasta chiar înainte de a-i fi trecut hotarul. Un viscol năpraznic, aşa cum se pomeneşte prin acele părţi de lume, l-a silit să rămînă vreme de 3 zile în căsuţa lui. El avea să o părăsească la 22 decembrie – ziua în care Ţarul Alexandru sosea la Petersburg – şi, la 22 de grade îngheţ, el a fost silit să facă un drum călare în aşa aspre condiţiuni, un drum pe care nu avea să-l uite nicicînd.
Prinţul a pornit la drum la ceasurile 8 dimineaţa. Pentru că nu s-a putut găsi cu nici un chip vreo sanie, s-au înhămat 10 cai la caleaşcă, doar că zăpada era atît de mare, încît nu s-a putut înainta decît cu mare încetineală. După ce Prinţul a ajuns într-un sat tătăresc, a fost nevoie ca drumul să fie abandonat de-a dreptul şi să se pornească peste cîmp, prin nămeţi.
În drumul său, Prinţul a întîlnit un convoi de prizonieri care înaintau cu mare greutate. Mulţi dintre ei muriseră pe drum, răpuşi de oboseală. Prinţul a voit să-şi continue drumul călare, nădăjduind că astfel va putea înainta cu mai mare repeziciune şi că nu va mai fi nevoit să vadă la nesfîrşit dureri de tot soiul, pe care nu le putea alina nicicum. În drumul său a dat însă şi mai departe de morţi şi de oameni aflaţi în pragul morţii, atît turci, cît şi români, care escortau prizonierii. Prieteni şi duşmani erau uniţi prin moarte! Drumul acela a fost mai cumplit decît chiar cîmpul de luptă! Calul Prinţului s-a ridicat pe picioarele de dinapoi, căci nu mai voia să înainteze prin mulţimea de cadavre. Prinţul a coborît din şa şi a mers pe jos o vreme, vrînd a se încălzi. La asfinţit, a ajuns pe platoul de la Nicopole, pe care trupurile neînsufleţite zăceau unul lîngă altul… O înspăimîntătoare privelişte…
Şi intrarea în ţară s-a făcut cu greutate, din pricină că pe Dunăre pluteau sloiuri de gheaţă şi zăpezile erau mari.
Trecerea uriaşului fluviu de la Nicopole la Turnu Măgurele a durat mai bine de un ceas; şalupa pe care i-o pusese la dispoziţie Marele Duce Aleksei s-a găsit de mai multe ori în marea primejdie de a fi sfărîmată de sloiurile de gheaţă. În tot timpul drumului străbătut pe apă, Prinţul stătea gata să sară peste bord, dacă ar fi fost nevoie.
De pe malul românesc al Dunării, o mulţime de oameni urmărea cu mare încordare şi cu spaimă această întoarcere acasă plină de primejdii a victoriosului erou de război. Împrejurimile acoperite de zăpadă, podul rupt, în care sloiurile de gheaţă loveau necontenit, alcătuiau o nemaivăzută privelişte.
Pînă ce Prinţul a ajuns la Bucureşti, gerul s-a muiat, şi intrarea sa în capitală, cu drumul prin oraş, care s-a sfîrşit, la fel ca în 1866 şi 1869, la Mitropolie, unde atît oamenii Bisericii, cît şi poporul l-au întîmpinat cu nespusă bucurie pe învingătorul cel încărcat de glorie, a fost un marş triumfal în toată puterea cuvîntului. Prinţesa i-a ieşit în întîmpinare cale de cîteva ceasuri. În cele patru luni cît se aflase departe de soţul ei, Prinţesa se jertfise întrutotul, îngrijindu-se de răniţi, iar acum împărţea laurii izbînzii cu Prinţul.

MITE KREMNITZ

COMENTARII DE LA CITITORI