În România, drumurile au fost, tot timpul, o problemă…

in Lecturi la lumina ceaiului

Începuturile existenţei aşezărilor omeneşti pe locul unde se întinde azi oraşul Bucureşti se pierd în preistorie, dar documente care să pomenească numele acestui oraş există doar din 1459, pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş. Istoria dezvoltării lui este uşor de parcurs pe baza documentelor bogate care se păstrează privind viaţa economică, politică şi culturală, ca şi a documentelor privind schimbările edilitare săvîrşite. Înfăţişarea tîrgului Bucureşti de altădată este însă, desigur, mult diferită de cea a oraşului modern de azi. Să aruncăm o privire asupra Bucureştilor de acum 2-3 secole.
În anul 1574, călătorul francez Lescalopier, care trecea prin Bucureşti, notează că „pavajul oraşului (Bucureşti) este din trunchiuri de copaci“. Clădirea cea mai importantă la acest sfîrşit de veac este Curtea domnească, în jurul căreia se dezvoltă „tîrgul“ (între curte şi bisericile Sf. Gheorghe Vechi şi Sf. Nicolae) şi cuprinzînd străzi ce vor căpăta nume caracteristice, precum: Blănari, Covaci, Şelari, Băcani etc., după profesiile locuitorilor care le populau. Afirmaţia lui Lescalopier privind pavajul oraşului trebuie interpretată în sensul că doar străzile principale, de altfel în număr mic, erau acoperite cu poduri de lemn. Casele boiereşti, construite mai departe (spre Calea Victoriei sau spre Piaţa Bălcescu de azi) erau răsfirate fără nici o regulă în mijlocul unor curţi mari, înconjurate de grădini şi vii.
După un secol, către sfîrşitul veacului al XVII-lea, în Bucureşti erau 4 străzi principale, numite poduri de pămînt, care uneau centrul cu periferiile: Podul Tîrgului de Afară (azi Calea Moşilor), Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei) şi Podul Calicilor (uliţa oamenilor săraci, azi Calea Rahovei). Numele de „poduri“, dat acestor străzi, se datora faptului că ele erau din pămînt şi înălţate faţă de proprietăţile înconjurătoare, întocmai ca un pod. Întreţinerea celor 4 poduri cădea în sarcina statului, spre deosebire de celelalte străzi, uliţe, cum se numeau pe atunci, care erau în grija comunei şi a locuitorilor. La începutul Secolului al XVIII-lea, cele 4 poduri de pămînt au fost acoperite cu grinzi de lemn de stejar, după modelul folosit la execuţia străzilor principale ieşene încă din anul 1670. Din „pavajul“ Podului Mogoşoaiei se mai păstrează şi azi, în Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, o grindă înnegrită de păcură în care a fost cîndva fiartă, pentru a nu putrezi.
Întîietate la podire o aveau străzile pe care locuiau boierii. Acelaşi criteriu avea să se aplice, după un secol, la pavarea cu piatră a străzilor Capitalei, locuite de cei avuţi. „Cea dintîi stradă pavată cu piatră cubică de granit adusă din Belgia – arată, în amintirile sale, Dr. Severeanu – a fost Strada Pensionatului, pentru că acolo şedea Grădişteanu, tatăl lui Petrache Grădişteanu, căci fiind membru în consiliul comunal, ba mi se pare că era chiar primar, ziua şi noaptea a pavat strada… Mai tîrziu s-a înfiinţat fabrica de bazalt de la Cotroceni, iar membrii influenţi în consiliul comunal şi-au pavat trotuarele pînă la poarta lor: Serurie, pînă în Dealul Spirei, Mavrus şi Gheorghiu, pînă în Strada Bradului…“
Tot în Secolul al XVIII-lea se folosea pe străzile de importanţă mai redusă un pavaj din grinzi de lemn, executat însă mai simplu, iar pe altele s-au executat şi împietruiri cu pietriş de rîu şi nisip. Pietrişul se aducea din Valea Ialomiţei, Sabarului, Dîmboviţei şi Argeşului, iar nisipul – din gropile din jurul oraşului. Pietrişul şi nisipul, după ce erau întinse pe stradă, erau stropite cu apă, după care se băteau cu maiul.
Pavarea străzilor cu grinzi sau astuparea porţiunilor mlăştinoase cu nuiele şi alte materiale se făcea prin contribuţia oamenilor simpli, a „mahalagiilor“, şi mai puţin din veniturile epitropiei. Curăţirea noroaielor şi săparea şanţurilor se executau de „riverani“ şi de „podari“, veniţi din anumite sate şi care, pentru aceasta, beneficiau de scutiri de dări.
Polcovnicul podurilor răspundea de lucrări, iar în caz de neexecutare nici pedeapsa… cu bătaia publică nu era prea mare. De exemplu, porunca domnului Al. Moruzzi, din 1794, suna astfel: „fiindcă la Podul Tîrgului de Afară s-ar putea face deocamdată cîte un meremet de podine, pe unde este lipsă şi stricăciune, care din nepurtarea de grijă şi de neurmarea Polcovnicului nu se face, şi au ajuns în stare de primejdie a vitelor şi carelor în vremi grele, iată că vă poruncim straşnic să orînduiţi întradins pe Polcovnicul de poduri cu podarii, să meargă şi, unde sînt găuri şi lipsă de cîte o podină două, să împlinească cu podine şi să astupe găurile, făcînd meremetul negreşit unde este rău stricat, că de nu va urma de a săvîrşi dresul acesta cu puţină vreme, să ştie că acolo, în locul acela, pe pod, îl vom pune Domnia mea de se va pedepsi cu bătaie“.
Pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, curăţarea Podului Mogoşoaiei se făcea cu 19 care trase de boi, care duceau afară din oraş murdăria de pe pod. După modelul podurilor executate în capitala Moldovei, şi la Bucureşti se trece la un nou sistem de construcţie a căii, cu înclinări transversale spre margini – pentru scurgerea apelor de pe drum.
După 1820, se propune folosirea, în capitală, a pavajelor de piatră cioplită extrasă din munţi şi a celor de piatră de bolovani de rîu, astfel ca „ele să fie la fel cu pavajul din cetatea Braşovului“. Pavajele de piatră – de bolovani de rîu – încep să se execute în Bucureşti abia din anii 1830-1831, adică înainte, cu puţin timp, de apariţia Regulamentului Organic.

Ing. ROLLAND EMINET

COMENTARII DE LA CITITORI