În România se vorbeşte mult şi se face puţin (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Dacă Bucureştii au devenit Sodoma României, restul Ţării reprezintă Turnul Babel, în care fiecare vorbeşte o altă limbă şi totul se îndreaptă către barbarie. Zilnic, aflăm pe viu, sau din ziare, că se petrec fapte abominabile, care înainte nu puteau fi nici măcar imaginate. Existenţa societăţii româneşti a devenit un film horror, o telenovelă tragică, cu 365 de episoade pe an, în care se întîmplă atrocităţi, crime, scene de coşmar imposibil de înţeles de către o minte sănătoasă. În Ţara lui Eminescu se violează bătrîne de 90 de ani! În Ţara lui Enescu sînt plezniţi ochii cailor cu bîta! În Ţara lui Brâncuşi sînt ucişi prunci neprihăniţi şi sînt aruncaţi la gunoi ca nişte resturi menajere. Cu părere de rău, mă văd silit să afirm că cele 3 instituţii care ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus în asanarea morală a societăţii româneşti – Biserica, Şcoala şi Poliţia – nu-şi fac datoria. În special Poliţia se îndeletniceşte cu alte treburi, printre care şi uciderea a peste 30 de mineri, la Stoeneşti, crimă imprescriptibilă, care s-a întîmplat cu adevărat, deşi toţi au păstrat o tăcere complice şi laşă – dar va veni un moment cînd adevărul va ieşi la suprafaţă, ca şi cadavrele pe apele de gheaţă ale Oltului.

Am zugrăvit acest succint tablou al societăţii româneşti pentru că partidul nostru nu e un partid al clişeelor, al surogatelor, al teoriilor savante, din care nimeni nu înţelege nimic. Noi sîntem un partid viu, al oamenilor, şi refuzăm să facem un alt fel de politică. Iar oamenii ne-au perceput ca atare. Ei nu mănîncă programe sofisticate; ei aşteaptă măsuri concrete la probleme concrete.

Mărturisesc că uneori mă apucă groaza cînd mă gîndesc cum supravieţuiesc milioane de concetăţeni ai noştri, care o duc mai rău decît ţăranii români în anul de foc 1907. Avem tristul privilegiu de a vedea că s-a ajuns la vorba noastră. Dar mai avem şi amărăciunea – ca să-l citez din memorie pe Eminescu – de a prevedea ce se va petrece, dar de a nu putea interveni pentru împiedicarea nenorocirilor. Plăteşte acum Poporul Român preţul naivităţii sale incredibile, din noiembrie 1996! Un preţ de lacrimi şi sînge, dureros, monstruos. România a ajuns o epavă, un pod prăbuşit, care blochează Fluviul Timpului. Nici un domeniu nu funcţionează cum trebuie şi efectele se simt, în primul rînd, în zona nivelului de trai. Am ajuns să trăim vremurile în care se moare, efectiv, de foame într-o Ţară care nici n-ar trebui să-şi pună problema alimentară! N-am auzit să fi dat cineva socoteală, pînă acum, pentru distrugerea deliberată a şeptelului, în 1997, ca urmare a poruncilor venite de la Banca Mondială. Şi n-am auzit să tragă cineva un semnal de alarmă în privinţa foametei care ne paşte din pricina crimei de a nu se fi arat şi semănat nici măcar o treime din suprafaţa agricolă. Niciodată, în Istoria României, n-au fost impuşi atîţia miniştri străini de domeniile respective: cred că România e singura Ţară din lume care are un electronist la Agricultură, un jurist la Sănătate şi un jolly-joker francmason la Armată! Şi ne mai mirăm că totul merge anapoda! În ceea ce mă priveşte, am spus toate acestea în diferitele dialoguri pe care le-am purtat cu conducerea actuală a Ţării. I le-am spus şi preşedintelui Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, şi premierului Radu Vasile, telefonic, şi altor lideri ai coaliţiei majoritare. Dar ei nu mai au organ să înţeleagă, parcă sînt hipnotizaţi de Şarpele Monetar internaţional, care se uită fix la ei. Normal, într-o asemenea luptă, atunci cînd epuizezi toate argumentele logice, devine inevitabil să faci şi greşeli. Am bărbăţia de a-mi asuma eu toate greşelile care s-au făcut. Deşi, pe fond, ele n-au fost erori reale, ci au fost prezentate în aşa fel încît să reiasă că noi insultăm, că noi calomniem, că noi sîntem xenofobi etc. Cel puţin în primele 3 luni ale acestui an a fost declanşat împotriva Partidului România Mare un bombardament informaţional şi juridic fără precedent. Nu fac parte din genul de oameni care consideră că tot ce spun ei este adevărat, că tot ce fac ei este bine. Viaţa ne-a maturizat pe toţi, ne-a învăţat să cîntărim mai bine lucrurile, ne-a dat discernămîntul de a separa binele de rău. Astăzi, privind în urmă la trecutul nu prea îndepărtat, ţinînd seama de arsenalul minciunii care a fost pus în funcţiune, recunosc că ar fi trebuit să stau deoparte de ceea ce unii au numit Mineriade. Noi n-am fost implicaţi cu nimic în organizarea şi desfăşurarea lor, dar un simplu mesaj pe care l-am adresat eu minerilor disperaţi a fost răstălmăcit ca o încercare de răsturnare a ordinii de stat. Au fost inventate persoane care nu există, arme pe care le-am fi pus la dispoziţia minerilor, sume mari de bani venite de la Guvernul Chinei şi alte elucubraţii de-astea, care arată de ce sînt capabili unii pentru a-şi extermina adversarii politici. De asemenea, un alt eveniment care a fost exploatat tot în aceeaşi manieră necinstită a fost Jurnalul unei prostituate. Atunci cînd au primit consemne, de unde trebuie, pentru a fi acuzat de fals şi calomnie, ziariştii necinstiţi s-au năpustit împotriva mea – dar aceiaşi ziarişti n-au mai suflat o vorbă în clipa în care s-a aflat tot adevărul, care era cu mult mai grav şi pe care îl aveam înregistrat pe video-casetă. Noroc cu posturile locale de Televiziune, care au difuzat caseta respectivă şi milioane de oameni au înţeles că eu n-am minţit şi n-am fost nici intoxicat – ar fi fost şi greu, la îndelungata experienţă de presă pe care o am. Admit, astăzi, că este sub demnitatea mea să mă implic în poveşti de alcov, care pot degenera în procese politice. Realitatea este alta: eu plătesc politic pentru calitatea mea de ziarist. Întreaga presă e plină ochi de mii şi mii de scandaluri sau notiţe polemice, lumea le citeşte sau nu le citeşte, dar eu sînt studiat cu microscopul şi la mine totul se profilează, fulgerător, pe cerul politicii. Aici ne aflăm într-un cerc vicios: dacă renunţ la revistele mele, sau le cuminţesc, pierdem sute de mii de oameni care văd în „România Mare” şi „Politica” hrana lor spirituală; dacă voi continua să le tipăresc, voi fi asediat de procese de către cei care au toate pîrghiile Puterii în mîna lor şi nu se dau în lături de la violarea legilor şi chiar a Constituţiei. Iar în vreme ce toate procesele intentate de noi împotriva acelora care au răspîndit minciuni incalificabile sînt blocate de o Justiţie mînjită şi aservită politic – ei, bine, procesele intentate împotriva noastră de aceiaşi indivizi care ne-au calomniat şi-au urmat cursul, au fost accelerate şi au ajuns tocmai la instanţa nr. 1 a magistraturii româneşti, care e Curtea Supremă de Justiţie.

Acesta este, în cîteva cuvinte, mecanismul care s-a pus la cale pentru reducerea noastră la tăcere. Şi, ca să se rupă partidul de mine, au fost măsluite, sistematic, rezultatele tuturor sondajelor de opinie, de parcă marile mulţimi de oameni sînt ca fulgul pe apă şi se pot deplasa, de la o săptămînă la alta, în direcţii diametral opuse, după cum bate vîntul. În realitate, noi n-am pierdut nici un procent de electorat, dimpotrivă, am cîştigat. Dar e o lege a sociologiei („spirala tăcerii”), care spune că oamenii se tem să recunoască, public, adeziunea lor faţă de un partid sau o grupare puternic atacată, ameninţată cu scoaterea în afara Legii, cu Curtea Marţială etc. În intimitatea cabinelor de votare, lumea îşi va exprima voinţa de vot şi o să vadă toţi ce forţă extraordinară a devenit PRM! Dvs. ştiţi cel mai bine care-i situaţia, fiindcă nu numai că n-au plecat oameni din filialele noastre, dar s-au înregistrat înscrieri masive în ultimele luni. Evidenţele statistice sînt grăitoare: PRM are, la ora actuală, aproape 130.000 de membri cu carnet. Nu cred că exagerez dacă voi anticipa că, la alegerile viitoare, partidul nostru se va bucura de cca 25% din sufragiile electoratului, ceea ce ne va îndreptăţi să participăm la guvernare pe post de vioara întîi. Ca să închei acest capitol, voi recunoaşte că, în toată perioada respectivă, am simţit sprijinul Comitetului Director al Partidului, căruia doresc să-i mulţumesc.

Doamnelor şi domnilor, Consiliul Naţional al Partidului România Mare va analiza şi va supune dezbaterii o serie de documente. În primul rînd, vom pune în discuţie Programul Anticriză, elaborat de specialişti redutabili ai formaţiunii noastre. În mod repetat, auzim cu toţii că nu există alternativă la actuala guvernare, că nu este altă soluţie, altă cale de urmat, altă echipă etc. Aşa se spunea şi pe vremea primului Guvern Ciorbea, în decembrie 1996, şi iată că din acel cabinet şi-au luat zborul peste 75% din miniştri. Cu alte cuvinte, reprezentanţii actualei Puteri admit, totuşi, că mai pot fi schimbaţi, dar nu cu alţii, ci tot ei între ei. Rezultatele se văd cu ochiul liber. Poate fi scoasă România din criză? Răspunsul este da, cu o precizare necesară: această realizare n-o pot face tot cei care au băgat Ţara în criză, fiindcă aşa ceva ar fi împotriva naturii. În fenomenul străvechi al Transhumanţei, de pildă, măgarii şi berbecii zevzeci care au prăvălit o turmă în prăpastie nu vor reuşi să scoată, tot ei, rămăşiţele sărmanului cortegiu, trebuie să vină gospodarii, pădurarii, salvamontul, aviasanul etc. Întregul program economic aplicat de coaliţia CDR-USD-UDMR este greşit şi n-are cum să-şi revină. A devenit clar, pentru toată lumea, că e nevoie de altceva. Economia unei Ţări nu se poate rezuma numai la lichidări şi împrumuturi externe. Nenorocirea cea mai mare, cu adevărat alarmantă, este că s-ar putea ca mîine să fie imposibil să mai reparăm ce-a stricat această „echipă a morţii”. Lumea de bună-credinţă deplînge bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, dar România a fost bombardată, la fel de devastator, de FMI şi Banca Mondială. Efectele sînt aceleaşi. Mai rău decît atît n-are ce să i se întîmple unei Ţări. Aproape toate marile privatizări au fost frauduloase, începînd cu ROMTELECOM, ROMCIM, BANC POST şi IMGB. La fiecare caz în parte noi am tras semnale de alarmă, dar cine era să ne asculte? Cei care tocmai încasau milioane de dolari din înstrăinarea, pe nimic, a Patrimoniului Naţional? Atunci cînd Poliţia, Justiţia şi Serviciile Secrete vor scăpa de sub tutela acestei „coaliţii toxice” şi oamenii vor putea vorbi fără teama de a fi daţi afară din serviciu, închişi sau chiar lichidaţi, societatea românească va primi un duş de gheaţă de o să-i clănţăne dinţii, iar opinia publică internaţională va afla ce încrengături ale Mafiei duc pînă în cancelariile occidentale. Nimic nu poate rămîne ascuns adevărului, spune o vorbă de spirit a Antichităţii. Noi ne menţinem hotărîrea ca, odată ajunşi la Putere, să confiscăm, în 24 de ore, toate averile realizate prin fraudă şi să blocăm conturile Mafiei din băncile străine. Nimeni şi nimic nu ne va împiedica să facem acest act de Justiţie, care va revigora economia românească. Acei intelectuali subţiri, care ne-au împuiat capul cu aşa-zisa lor „societate civilă”, ar trebui să priceapă că printre drepturile fundamentale ale omului se numără şi dreptul de a nu fi jefuit, de a nu fi azvîrlit în stradă, din casă şi serviciu, de a nu fi minţit, de a nu fi batjocorit, de a nu servi drept cobai pentru experienţele barbare ale unor iresponsabili.

În cadrul întîlnirii noastre de astăzi, vom discuta şi activitatea parlamentarilor PRM în perioada de 2 ani şi jumătate de la alegeri. În general, eu, unul, sînt mulţumit de prestaţia senatorilor şi deputaţilor noştri care, în condiţiile date, cînd abia dacă se pot apropia de microfonul Senatului sau Camerei Deputaţilor, au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil. Există şi parlamentari care au realizat performanţa rară de a nu avea nici măcar o singură Declaraţie, o singură Interpelare, ceea ce trebuie să ne dea de gîndit. Apreciez, de asemenea, munca prestată de secretarii PRM ai celor două Camere, ca şi de preşedinţii Comisiilor Permanente – e vorba de Comisia de Sănătate a Senatului şi, respectiv, de Comisia de Învăţămînt a Camerei. Totuşi, cea mai mare realizare a Grupurilor noastre Parlamentare este coeziunea lor, sentimentul că alcătuim o familie. În noua legislatură au plecat parlamentari de la toate partidele: PNŢCD, PNL, PD, PSDR (care nici nu mai are grup parlamentar), PUNR, PDSR. Numai două partide au fost indestructibile: PRM şi UDMR, deşi din motive diferite. Şi aici se impune o remarcă: în timp ce la UDMR n-a venit nici un parlamentar nou, la PRM s-au alăturat senatorul Ion Marcu şi deputatul Ioan Sonea, lista rămînînd deschisă. De la ultimul Consiliu Naţional au aderat la fenomenul „România Mare” oameni de mare valoare, cu care ne mîndrim şi pe care i-am propus să fie cooptaţi în forumul nostru suprem de conducere: primarul Municipiului Cluj-Napoca, dl. Gh. Funar, foştii miniştri Doru Dumitru Palade şi Cristian Ionescu, generalul de divizie (r) Niculae Niţu, marea interpretă Irina Loghin, venerabilul Ion Puiu, fost deţinut politic, arhitectul Mihai Lupoi, şi mulţi alţii. Avem personalităţi incontestabile, care au ridicat cota valorică a partidului nostru şi vor avea un cuvînt greu de spus atunci cînd vor conduce dregătoriile Ţării.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(24 aprilie 1999, Casa Republicii;
discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

Păreri și opinii