În vizită la prietenul lui Lenin

in Lecturi la lumina ceaiului

Numărul trecut al revistei România Mare a găzduit un articol semnat Giovanni Papini, intitulat În vizită la Lenin. De fapt, o schiţă din perioada în care Papini lucra la romanul Gog, Gog fiind personajul central al cărţii. Un tip mai mult decît excentric, l-ai putea bănui chiar atins de ţicneală, mai ales dacă luăm de bună afirmaţia autorului că-l cunoscuse într-un spital de nebuni. Numai că Papini îl pusese intenţionat „sub acoperire”, cu scopul evident de a-l scoate – şi de a se scoate şi pe el însuşi – în afara riscului penal al calomniei. Fiindcă, odată conferit statutul de Bufon al Regelui, Gog putea spune, fără teamă, orice-i trecea prin cap, despre oricine. În realitate, el fiind mai întreg la minte, mai lucid, mai citit şi mai hazos decît toţi cei din jurul său.
În pretinsul Balamuc, Gog îi înmînează lui Papini jurnalul personal, relatînd întîmplări care de care mai ieşite din comun, ca şi dialoguri imaginare cu personaje marcante ale epocii. Inclusiv cu Lenin. Deşi Papini îşi asumă rolul de simplu editor al Jurnalului, este clar că filosoful, polemistul, rebelul şi scriitorul de talent, sălăşluind în acelaşi individ veşnic nemulţumit de el însuşi (vezi Un om sfîrşit, carte de căpătîi pentru Mircea Eliade, după cum, la rîndul său, Papini adormea cu Tratatul de Istorie a Religiilor sub pernă), şi-au dat mîna întru această genială satiră socială. Un fel de Gîlceava înţeleptului cu lumea a lui Dimitrie Cantemir, în variantă 1934.
Destui contemporani de-ai lui Papini afirmînd că acesta nu s-a întîlnit niciodată cu Vladimir Ilici, îngăduiţi-mi să vă prezint un alt personaj. Care nu doar că l-a cunoscut personal pe tartorul bolşevic, ci i-a şi stat alături pînă în ultimele zile ale vieţii acestuia. Este vorba de Ghiţă Cristescu-Plăpumaru, omul care a înfiinţat, la noi, în 1921, sub directa îndrumare a lui Lenin, Partidul Comunist Român. Tip, desigur, nu la fel de fascinant precum Gog, nici la fel de erudit, nici avînd umorul savuros al acestuia. Avînd, în schimb, o tenacitate, o putere de convingere şi o forţă interioară rar întîlnite – calităţi pe care Pamfil Şeicaru le elogia în 1936, într-un articol din ziarul „Curentul”. Viaţa a vrut să-l întîlnesc pe nea Ghiţă în cîteva rînduri, ba chiar să mă bucur de simpatia lui nedisimulată. Mi-a lăsat moştenire o sumedenie de amintiri extraordinare, dar şi o imensă mîhnire: mîhnirea de a-l fi mîhnit, fără voie, doar de copil prost ce eram, pînă la lacrimi…
…Cu riscul să fiu acuzat că l-am plagiat pe Traian Băsescu, încep prin a face un autodenunţ: în tinereţea mea am cam fost, şi eu, „inimă zburdalnică”. Păi, ce, numai Călin Popescu Tăriceanu?!… Iar acum mă abat niţel de la subiect: Băsescu, tot catalogîndu-i pe unii şi alţii (ba „inimă zburdalnică”, ba „discotecar”, ba „pisoiaş”), a apreciat, recent că, îl citez, „cele mai puternice două femei din România sînt Laura Codruţa Kövesi şi Elena Udrea!” Cu tot respectul (mint şi eu; păi, ce, numai el?!), îmi permit să-l contrazic. Cea mai puternică femeie din România e Maria Băsescu! Şi, din respect adevărat pentru inteligenţa cititorilor noştri, nu mai argumentez.
Ce spuneam?… Aaa, da! Una din iubitele mele de prin anii ’70 se numea Lidia. După ce relaţia se mai învechise niţel, asta însemnînd cam o săptămînă, domnişoara a insistat să mă prezinte străbunicului ei. Între timp, aflasem şi cine-i era străbunicul, şi că era nepoata renumitei Tita Cristescu. Actriţă de mîna a doua, dar femeie de o frumuseţe răpitoare. Că nu întîmplător fusese desemnată Miss România în 1926. Şi nu întîmplător era înnebunit după ea bogatul arhitect Ciulei-senior, tatăl actorului şi regizorului Liviu Ciulei. Pentru care construise blocul la parterul căruia se afla Teatrul Nottara, în prezent… bulină roşie. Tita a murit dramatic, existînd suspiciunea că ar fi fost otrăvită cu cianură, injectată de arhitectul gelos, în tubul cu pastă de dinţi. Ancheta şi procesul au durat ani în şir, de vină fiind găsită, bineînţeles, moarta; cine-o pusese să se spele pe incisivi?… Consecvent, pînă la fanatism, ideilor sale, socialistul Cristescu şi-a îngropat fiica pe acordurile „Internaţionalei”, interpretată de fanfara meşteşugarilor. Cît priveşte procesul de daune moral-materiale intentat de el, a fost cîştigat, fără probleme, de masonul Ciulei senior.
Cînd te duceai… Mai exact, cînd ne duceau la Muzeul PCR, azi Muzeul Ţăranului Român, primul tablou de la intrare nu era al lui Ceauşescu, ci al lui Ghiţă Cristescu-Plăpumaru. A fost dorinţa lui, ca fondator, dorinţă exprimată, în gura mare, la o întîlnire cu Ceauşescu. Altminteri nu accepta să doneze muzeului o serie de exponate şi documente preţioase. Iar temutul Nicolae Ceauşescu, în faţa căruia nu crîcnea nimeni, n-a avut încotro şi s-a înclinat în faţa Omului cu ciucuri roşii. Supranume dobîndit din pricina cămăşilor cu motive naţionale, încheiate la gît cu ciucuri roşii, pe care le purta zi de zi. „Sufixul” Plăpumaru subliniindu-i meseria de fapt şi de drept, în care a lucrat 60 de ani bătuţi pe muchie.
Mitul partidului unic mă lăsa indiferent. Ba, printr-un ecou al anilor ’50, cînd ai mei tremurau la gîndul că pot fi arestaţi oricînd, chiar mă crispa. Cum, pe alt plan, mă dezgustă acum vacarmul partidelor fără număr-fără număr şi al haimanalelor născute din această inflaţie politică. Dar, pe atunci, ca filă de istorie, pe care o puteam citi, vorba aceea, pe manuscrisul original, de ce să mint?, o întîlnire cu Ghiţă Cristescu-Plăpumaru mă tenta al naibii.
Omul locuia într-o vilă destul de arătoasă, undeva în zona Teatrului Evreiesc. Deşi trecut de 80 de ani, se ţinea drept ca bradul. M-a primit în celebra lui cămaşă cu ciucuri roşii, strîngîndu-mi mîna să mi-o rupă. M-a studiat îndelung, dar primele cuvinte nu le-am auzit de la el, ci dinspre o cameră alăturată: Ghiţă, unde eşti? Iar fugăreşti servitoarea, s-o înghesui prin debara?! M-a lămurit imediat, deşi nu mai era nevoie: Nevastă-mea e foarte geloasă. Săraca, e imobilizată la pat. Într-un salon spaţios, alţi cîţiva octogenari discutau cu un aer foarte important. Mi i-a prezentat protocolar: Tovarăşul X, de la Interne, tovarăşul Y, de la Finanţe, tovarăşul Z de la Industrie… Era GUVERNUL LUI, la o adică… Păi, ce, numai Iohannis să aibă aşa ceva?!
Cred că m-a simpatizat din prima, cum se spune, povestindu-mi fel de fel. Nu mai contenea cu numele ilustre, cu episoadele oscilînd între cutremurător şi fără perdea: Drama superbei Olga Bancic, ghilotinată de Gestapo în Franţa, păţaniile junelui Ceauşescu în puşcărie, ifosele intelectualului Pătrăşcanu, orgiile Anei Pauker… Partidul îl înfiinţase în urma unor îndelungate discuţii între 4 ochi cu mentorul Vladimir Ilici Lenin. Căruia, cum spuneam, avea să-i fie alături pînă în ultimele clipe de viaţă ale acestuia. Era convins că atentatul împotriva prietenului său, împuşcat în plămîn şi în braţ, fusese pus la cale de marele criminal Stalin! Un medic evreu îi spusese, însă, că Lenin, şi el evreu prin bunicul matern, nu murise în urma atentatului, ci din cauza unui sifilis mai vechi, tratat necorespunzător. Recunosc, nu mă săturam ascultîndu-l…
Pînă la intrarea ruşilor în România, fusese arestat în cîteva rînduri. Burghezo-moşierii de la Siguranţă nu m-au atins nici măcar cu un deget. După ’44, a fost arestat o singură dată, dar ca lumea! Securiştii lui Ghiţă Dej mi-au spart dinţii şi un timpan! N-am înţeles niciodată pentru ce, că doar fusesem cel mai devotat cauzei. Ceauşescu îl repusese în drepturi: i-a aprobat vila, l-a onorat cu ordine şi medalii, i-a fixat o pensie consistentă. Din care-şi păstra jumătate, restul împărţindu-l tovarăşilor săi de luptă. Spre disperarea consoartei ţintuite la pat, care, din cînd în cînd, răcnea de zăngăneau geamurile: Ghiţă, dacă şi azi le mai dai bani ălora, îţi rup picioarele!
Pe la a treia mea vizită, în semn de aleasă simpatie, zicea el, a ţinut să-mi facă un cadou. Ridicîndu-se în picioare, solemn ca la zile mari, mi-a întins o minge de ping-pong, cam murdară, aşezată într-o cutiuţă de lemn, şi ea cam ponosită. Să păstrezi, cît trăieşti, acest dar de nepreţuit, iar apoi să îl laşi moştenire copiilor tăi! Mai ales dacă aceştia vor fi şi copiii dragei mele strănepoate – a adăugat, învăluindu-ne pe Lidia şi pe mine într-o privire caldă.
Nici azi nu-mi explic ce m-a făcut să refuz cadoul… Faptul că-l simţisem extrem de ataşat de acea mingiuţă? Posibil. Mai degrabă a contat, cred, convingerea mea că nu mă voi căsători cu Lidia, cum îşi imaginase frumosul naiv din el. Că, de n-ar fi fost naiv, n-ar fi crezut orbeşte în comunism! Şi n-ar fi mizat, nu-i aşa?, pe faptul că mă va lega la gard cu o bucăţică de celuloid…
Nu şi-a ascuns nici uimirea, nici mîhnirea care-i înlăcrimase ochii. N-am crezut că voi putea renunţa vreodată la această amintire atît de scumpă mie, şi cu atît mai puţin că gestul îmi va fi refuzat! Dar poate că am greşit eu, neexplicîndu-ţi mai întîi despre ce anume e vorba.
Şi mi-a explicat, cu voce tremurîndă: mingea de ping-pong o primise din mîna lui Lenin. Care, la rîndul lui, o primise de la tovarăşii chinezi. Mingea nefiind „murdară”, cum îşi imaginase prostănacul de mine (păi, ce, numai Geoană?!), ci avînd inscripţionat – tuş etern, aşternut cu migala de care numai asiaticii sînt capabili – textul integral al „Internaţionalei”.
De pe fundul cutiei scorojite a scos apoi, cu evlavie, un pergament îngălbenit, pe care stătea scris Tovarăşului meu de idealuri, Gheorghe Cristescu… Şi încă alte cîteva cuvinte, pe care nu le-am reţinut, căci de acum mi se împăienjeniseră mie ochii. Semnat, Lenin.

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI