Începutul „istoriei“anului 2010 – oglindită pe micul ecran (1)

in Polemici, controverse

DIALOG CU GÎNDUL MEU
Moto „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă” (Octavian Goga)

Într-o zi, pe vreme bună, s-a stîrnit o furtună. Calul meu cu copite de argint, biciuit de vînt, s-a rătăcit în labirint. Departe, în singurătate, simt clipirea lui din pleoape. Cu lacrima ce s-a prelins, am pecetluit un sfîrşit şi-un nou început. Bîjbîind să găsesc o cărare, am zărit o lumînare. Crezînd că este ieşirea din labirint, am început să plîng cînd am văzut că nu era decît un licurici. Calul cu copite de argint, care este viaţa mea, trece în galop printre amintiri destrămate şi gînduri în spaţii de singurătate. Eu şi gîndul stăm la sfat.
El e pesimist.
ÎI întreb ce are?
– Mă dor toate, îmi răspunde: ochii, inima, sufletul. Mă dor şi picioarele, cînd mă împiedic de realitate.
– Care realitate?
– N-o cunosc, pentru că nu reuşesc să calculez dezastrul lumii, al cărui spectacol se desfăşoară între vis şi realitate, viaţă şi moarte, bogăţie şi sărăcie, sănătate şi boală, îngeri şi demoni. Dar mai ales demoni, un amalgam în iureşul multicolor de speranţe ce poposesc cu dărnicie în fiecare om.
– Atunci, nu mai calcula, îi spun.
Tace. Mă ţine de mînă şi mă strînge tare.
– De ce vrei să pătrunzi dincolo de firesc?
– Pentru că sînt curios. Vreau să văd, să ştiu de ce Pămîntul înfrăţit cu Dumnezeirea e un amestec de puritate şi desfrîu, o goană după lumină şi întuneric, în panorama îngustă a timpului care naşte clipa pe care o trăim, clipa care ne dă şi ne ia totul; din ea, noi sorbim ultimele picături din „a fi”. Sfîrşitul e prea tragic şi ireversibil. Lumea – o apă curgătoare – are doar două margini: viaţa şi moartea.
– Nu te gîndi la moarte.
– Nu pot. Ea există. Şi aţîţă timpul şi el arde ca o flacăra albastră.
– Nu cumva violet?, îl întreb.
– Ba da, îmi răspunde gîndul. Priveşte în Parlament. Ies scîntei şi scînteia aprinde neîncrederea.
– În ce?
– În ziua de mîine, care va putea spune: „Munţii noştri aur NU mai poartă, vom cerşi din poarta-n poartă…“ pentru că e o goană imensă după aurul de la Roşia Montană. Toţi se străduie să demoleze ceea ce generaţia mea a construit.
Ca să nu fim trişti, mai bine să deschidem un alt drum – Drumul Soarelui pentru a descoperi Lumina, Umbra, Obişnuitul, Firescul, Nefirescul. Toţi aceşti stăpîni care au născut Duşmănia, Ura şi Minciuna, dar şi Iubirea, pecetluită în sărutul întregii lumi. Atunci, Lumina se contopeşte cu Întunericul, născînd Zorile, care deschid Poarta Soarelui – oglinda speranţei, prin care fiecare se strecoară – singur/ă, continuîndu-şi drumul pînă la capăt. Va trece prin Poarta Adevărului şi a Vrajbei, scormonind, cu degetele gîndului, drumurile care se întretaie mereu cu Fericirea şi Nefericirea, gemene surori, ce ne însoţesc mereu cu întrebări în veşnicele căutări.
– Şi amăgirea?, îl întreb.
– Face parte din viaţa noastră. Nu putem trăi fără ea. O căutăm, o găsim, o acceptăm.
– Şi nostalgia?
– Pe ea o găsim în tot ce nu mai e prezent şi a rămas doar amintire.
Amintirile ne tîrăsc după ele prin beţia imaginilor care nu vor mai pleca din minte, judecînd timpul după urmele lăsate în suflet.
– Şi timpul nostru, cum ne va judeca cînd, în Sfînta zi de Crăciun, l-am ucis pe ISUS, înainte de a se fi născut?
România a ajuns „o vacă de muls“ de către marile „democraţii“ ale lumii, aduşi la „sapă de lemn“ , aşa cum a prevăzut „Împuşcatul“.
Visele avute la revoluţia (?) din 1989 au fost o „Fata Morgana“.
Guvernanţii care s-au perindat prin Piaţa Victoriei în cei 20 de ani, i-au lăsat pe români „la voia întîmplării“, ei fiind interesaţi doar de „ciolan“. Conform statisticilor, România se afla pe ultimul loc din Europa în ceea ce priveşte nivelul de trai.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI