Începutul „istoriei“anului 2010 – oglindită pe micul ecran (2)

in Polemici, controverse

DIALOG CU GÎNDUL MEU (2)
Moto „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă” (Octavian Goga)

Fără locuri de muncă, pentru o bucată de pîine românul a emigrat în ţări străine. În trăirea românească, ÎNŢELEGEREA reprezintă un element esenţial, caracterizată prin ceea ce s-a numit „înţelepciune mioritică“.
– De la începutul începutului, spuse Gîndul, noi am fost pe aceste meleaguri pentru că aici aerul este VĂZDUH, solul este GLIE, iar rîul este APĂ. De pe aceste meleaguri ne tragem, de pe plaiul unde păstorul îşi păştea oile. Apoi, au năvălit barbarii, iar păstorii s-au retras în pădure. De atunci, pădurea a devenit CODRU, o pădure cu suflet de păstor, iar sufletul şi-a cîntat DORUL şi JALEA. Românul s-a născut dintr-un amestec de SUFLET, JALE, DOR şi DOINĂ, o moştenire pe care o poartă în lume, pentru că DORUL nu poate fi înlocuit. Dar, unde-i CODRUL? A fost defrişat în regimul democrat. Situaţia politică şi economică a ajuns într-un dezastru din care nu mai pot ieşi. S-au împotmolit în corupţie. Şi corupţii se îmbogăţesc din ce în ce mai mult, în timp ce omul cinstit sărăceşte tot mai mult. Trăim un timp al viselor spulberate, al minciunilor crezute, al promisiunilor neonorate.
– Şi al Speranţei?
– Da, şi al Speranţei.
– Care Speranţă, cînd datoriile externe nu vor putea fi plătite nici de urmaşii urmaşilor tăi?
– Aminteşte-ţi că, atunci cînd ne naştem, Domnul ne dă în dar „Cupa Vieţii“. În ea adunăm, picătură cu picătură, SPERANŢĂ, IUBIRE, dar şi AMAR că nu putem să umplem Cupa doar cu vise cu aur poleite. SPERANŢA nu-i doar un cuvînt, e o stare în margine de timp, e umbra noastră ce preschimbă întunericu-n lumină, iar cînd dorinţele se aprind, trec prin Poarta de triumf a vieţii noastre, care e un labirint, la capătul căruia ajungem cînd vom zări „luminiţa“.
– Care luminiţă? S-a stins de mult şi rătăcim în labirint. Deocamdată – fără ieşire.
– Nu fi pesimist.
– Nu sînt. Amestec lumina cu umbrele vieţii şi aflu că nu am nimic sau poate că am totul. Adică VIAŢA. Bună sau rea, e a mea.
– Vino să bem un ceai, îi spun Gîndului. Cunoşti istoria lui?
– Da. Ceaiul a început ca doctorie şi a ajuns, cu vremea, o băutură specială. A pătruns în China în Secolul al VIII-lea, fiind considerat o desfătare. În Secolul al XV-lea, Japonia
l-a ridicat pînă la o religie a estetismului, numită Ceremonia servirii ceaiului.
– Ce este Ceremonia servirii ceaiului?
– Un cult al frumosului şi al rafinamentului în mijlocul întîmplărilor de zi cu zi din viaţa noastră. Este un cult al armoniei, al iubirii între oameni, o credinţă a desăvîrşirii, precum şi o gingaşă încercare de a împlini ceva ce este cu putinţă în imensitatea căreia îi spunem VIAŢA.
– De unde ştii toate acestea?
– L-am citit pe ANDRÉ MALRAUX, care spunea că filosofia ceaiului nu e numai estetică, în înţelesul obişnuit al cuvîntului, căci vădeşte, în legătură cu morala şi religia, întregul nostru punct de vedere faţă de OM şi de FIRE. Este vorba de igienă, pentru că te obligă să fii curat; e tihnă, pentru că pacea se găseşte mai curînd în simplitate decît în lucruri sofisticate; este geometria moralei, întrucît hotărniceşte simţul nostru de măsură faţă de univers.
– Ce „furtună“ într-o ceaşcă de ceai! Dar cînd ne gîndim cît de mică e, la urma urmei, ceaşca bucuriei omeneşti, cît de curînd o umplem pînă peste margini cu lacrimi, cît de uşor o golim pînă la fund în nepotolita noastră sete de infinit, nu
trebuie să ne mai certăm că stîrnim atîta zvon în jurul ceştii de ceai.
– Neamul omenesc a făcut şi lucruri mai rele: în închinarea către Bacchus, fiinţa omenească a adus jertfe din belşug şi a schimbat la faţă pînă şi chipul sîngeros al lui Marte. De ce nu ne-am jurui atunci Reginei Cameliilor şi nu ne-am desfăta în caldul rîu de iubire, care curge din altarul ei?
– Cerul omenirii moderne s-a sfărîmat cu adevărat în lupta dintre bogăţie şi putere. Lumea bîjbîie în umbra egoismului şi a vulgarităţii. Răsăritul şi Apusul sînt încă doi Balauri căzuţi într-o mare de clocot, luptînd, zadarnic, să redobîndească giuvaerul vieţii.
– Să bem puţin ceai. Lasă cafeaua, nu face bine. Să visăm în mijlocul tremurat al unor zori de zi de primăvară, cînd păsările ciripesc în ramuri după tainice măsuri. Nu ţi se pare că stau la sfat cu surorile lor, despre flori?
– Ce ştii tu despre flori?

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI