Independenţa statelor europene de gazul rusesc, mit sau necesitate?

in Polemici, controverse

 

O situaţie oarecare prezintă interes atunci cînd este privită prin prisma intereselor de moment. Dacă azi ea e descrisă în culoarea roz, mîine interesele se schimbă şi apare în culori sumbre. În perioada războiului rece, gazul rusesc a constituit sprijinul necesar pentru dezvoltarea economiilor statelor socialiste, dar şi a Austriei, Germaniei, Finlandei, Italiei şi a altor state europene. Azi, majoritatea statelor foste comuniste sînt membre NATO şi Rusia este considerată inamicul numărul 1 al NATO. Dacă pe plan militar este imposibil fără un conflict nuclear, economic, Rusia poate fi puternic subminată, prin încălcarea regulilor liberului schimb, împiedicînd-o să-şi desfacă produsele în Europa. Şi cel mai vandabil produs rusesc este gazul natural. De aici o întreagă poveste halucinantă, în care fostele state socialiste, încurajate de peste Ocean şi fără alternative viabile, şi-au amintit că trebuie să devină independente energetic faţă de Rusia. Cu costuri imense şi fără să se ştie că strategia energetică a Rusiei în Europa a fost construită pe principiile ştiinţei militare şi de aceea Rusia are soluţii de rezervă. Totuşi, nu trebuie să uităm că energia reprezintă astăzi elementul vital, de care depinde dezvoltarea statelor europene şi că gazul natural este o sursă de energie mai puţin poluantă. Cine cîştigă? Cine are de pierdut din acest joc?

Teatrele de acţiuni militare (TAM), terestre sau maritime, sînt noţiuni din ştiinţa militară care definesc un spaţiu geografic de mărimea unui continent sau a unei părţi dintr-un continent, în care se desfăşoară operaţiile militare propriu-zise. Obiectivele strategice sînt alte elemente esenţiale din ştiinţa militară care se referă la centrele economice şi politice de importanţă vitală (surse energetice, de materii prime, reţele de transport energetic, complexe industriale etc.) care se află în respectivul teatru de acţiuni militare. Cucerirea obiectivelor strategice sau asigurarea controlului asupra acestora are drept rezultat schimbarea raportului de forţe dintr-un teatru de acţiuni militare.

Pentru a se deplasa către obiectivele strategice din adîncimea unui teatru de acţiuni militare, se caută cele mai facile şi directe reţele de căi de comunicaţii terestre, denumite direcţii strategice. Direcţiile strategice terestre reprezintă fîşii imaginare, largi şi adînci pe care se pot duce operaţii militare. Atunci cînd e cazul, în cadrul unei direcţii strategice terestre pot exista mai multe direcţii operative care permit manevre de ocolire a terenului greu accesibil şi prin aceasta realizarea unei convergenţe către obiectivul strategic. Ca la orice linie dreaptă din geometrie, pe o direcţie strategică sînt permise ambele sensuri de deplasare.

Tot în teatrele de acţiuni militare mai există şi aliniamente strategice, elemente geografice importante (lanţuri muntoase, cursuri de fluvii, litoralul maritim etc.) care marchează începutul sau sfîrşitul unei etape a operaţiei strategice. Cucerirea unui aliniament strategic influenţează realizarea scopurilor operaţiei în teatrul de acţiuni militare.

Rusia se află pe locul întîi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale. Încă din perioada războiului rece, oamenii de ştiinţă sovietici au intuit că ţările din Europa posedă resurse energetice reduse şi aşa s-a ajuns la o piaţă uriaşă de desfacere pentru gazul rusesc. De aceea, începînd din 1960, URSS a construit o întreagă reţea de conducte, numită Drujba (Prietenia) pentru aprovizionarea cu gaze a Europei. Azi, gazele ruseşti asigură 34% din consumul Europei, cu tendinţa să urce la 40% în următorii ani. În condiţiile în care producţia europeană scade îngrijorător, datorită epuizării rezervelor de gaze din Marea Nordului.

Traseul gazoductelor construite în perioada sovietică a fost astfel conceput pentru a se suprapune cu trei din cele patru direcţii strategice ale Teatrului de acţiuni militare din Europa (direcţiile Baltică, Bielorusă şi Ucrainiană). Trebuie amintit că cele patru direcţii strategice ale Teatrului de acţiuni militare din Europa sînt: Baltică, Bielorusă, Ucrainiană şi Balcanică. Şi că reţeaua de gazoducte ruseşti din Europa este operată de gigantul Gazprom.

Direcţia strategică Baltică pleacă din Munţii Urali, traversează cîmpia nord-europeană şi se termină pe litoralul Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Nu există obstacole de teren pe această direcţie strategică, ceea ce facilitează manevra de forţe şi mijloace la scară largă. Pe 22 iunie 1941, Germania, împreună cu aliaţii săi, a declanşat agresiunea militară împotriva URSS. Conform planului Barbarossa, pe direcţia strategică Baltică a trecut la ofensivă Grupul de Armate Nord, avînd ca obiectiv strategic cucerirea oraşului Sankt-Petersburg. Odată cu admiterea Ţărilor Baltice şi a Poloniei în NATO, aceste state au simţit nevoia independenţei de gazul rusesc. În 2016, au fost date în folosinţă terminale pentru gaz lichefiat, adus cu nave speciale din Qatar, Norvegia şi mai nou din SUA care asigură în proporţie de aproape 30% necesarul Ţărilor Baltice şi Poloniei. Cel mai avantajos preţ la gaz natural lichefiat (LNG) fiind cu 50% mai mare decît cel perceput de Rusia, prin cea mai costisitoare rută, cea prin Ucraina. În portul Rotterdam funcţionează cel mai mare terminal de gaz natural lichefiat (LNG) din lume, care lucrează la capacitate minimă din lipsă de comenzi. Dacă transportul LNG cu nave de la mare distanţă ar fi rentabil, cel puţin vestul Europei, dacă nu întreaga Europă, ar trebui să fie aprovizionată prin portul Rotterdam.

Rusia şi-a luat din timp măsuri de prevedere şi din toamna anului 2012 a dat în folosinţă conducta de gaze North Stream, care transportă gaze din Rusia pînă în Germania, pe sub Marea Baltică, ocolind Ţările Baltice şi Polonia. Gazoductul are o capacitate de 55 miliarde metri cubi/an. Germania doreşte acum construirea unei noi conducte North Stream 2, cu acelaşi debit ca şi North Stream 1, cu toată opoziţia Uniunii Europene.

Direcţia strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (aflată pe fluviul Volga), străbate vestul Rusiei, teritoriul belarus, pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin. Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe şi mijloace. Conform aceluiaşi Plan Barbarossa, pe direcţia strategică Bielorusă a trecut la ofensivă Grupul de Armate Centru, concentrate în Polonia, cu scopul strategic de a cuceri oraşul Moscova. Cea de-a doua ramură a reţelei Drujba a devenit, în zilele noaste, subreţeaua Yamal şi aprovizionează Germania şi Belarus, tranzitînd Polonia. Începînd din 2008, filosofia energetică a Rusiei a suferit modificări determinate de multiplicarea de aproape cinci ori a necesarului de gaze al Germaniei şi Franţei, care s-au reflectat în reorientarea traseelor reţelei Drujba. De aceea, o mare parte din volumul de gaze ruseşti a fost redirecţionat de pe direcţia strategică bielorusă pe cea baltică, prin gazoductul North Stream.

Direcţia strategică Ucrainiană porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad), urmează estul şi sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena şi se opreşte la München. Planul Barbarossa, al Germaniei naziste, a alocat direcţiei strategice ucraienine Grupul de Armate Sud. Pe direcţia de ofensivă a acţionat Subgrupul de Armate B, cu misiunea de a înfrînge rezistenţa apărătorilor de la Kursk şi Stalingrad, urmînd să se deplaseze ulterior de-a lungul fluviului Volga, pînă la vărsarea lui în Marea Caspică, la Astrahan. Pe teritoriul Ucrainei, sovieticii au dezvoltat cea mai vastă reţea de conducte, cu scopul aprovizionării Austriei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, Italiei, Ungariei, României, Moldovei, Bulgariei şi Greciei.

După schimbarea orientării politice a Ucrainei, generate de Euromaidanul din 2014, Rusia consideră ca nesigură aprovizionarea prin această reţea de conducte, iar Ucraina a devenit un partener indezirabil pentru Rusia. Conducta prin care România este alimentată de Gazprom are punctul de intrare din Ucraina, pe la Ostrov, în judeţul Tulcea, şi prin ea se alimentează acum şi Grecia, şi Bulgaria. De aceea, Gazprom caută soluţii pentru a transfera gazul spre beneficiarii europeni, pe direcţia strategică Balcanică.

Direcţia strategică Balcanică este o punte de legătură cu continentele asiatic şi african. Spre deosebire de celelalte direcţii strategice, cea balcanică are parte de un teren accidentat, greu accesibil, motiv se descompune pe două articulaţii, numite direcţii operative.

Direcţia operativă Turcă porneşte de la Istanbul şi face trecerea de pe continentul asiatic, prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele. Ajunge la Burgas, în Bulgaria, după care, la rîndul ei, se bifurcă. Prima variantă străbate Carpaţii Meridionali ai României, ajunge prin poarta Mureşului la Belgrad-Pancevo sau prin poarta Someşului, la Budapesta. A doua variantă pleacă pe direcţia vest, devenind paralelă cu lanţul Munţilor Balcani şi ocoleşte teritoriul României. Ea ajunge pe teritoriul Serbiei la Niş, apoi la Belgrad şi Pancevo, străbate teritoriul Ungariei, unde se uneşte cu prima variantă şi se opreşte la Viena.

Direcţia operativă Greacă îşi are originea în portul Thesalonic, locul unde, în primul război mondial, un contingent militar englez şi francez a debarcat, deschizînd un nou front în Balcani. De la Thesalonic, direcţia operativă Greacă urmează culoarul rîului Vardar pînă la Skopje (Macedonia), de unde schimbă cursul spre nord, ajungînd în Serbia, pe rîul Morava, pînă la Niş, unde face joncţiunea cu direcţia operativă Turcă. În al II-lea război mondial, germanii, italienii şi ungurii au declanşat operaţiunea ofensivă din 6-23 aprilie 1941, soldată cu ocuparea Iugoslaviei şi Greciei. Forţa de izbire a fost concentrată în Austria şi direcţia principală de ofensivă s-a suprapus pe direcţia operativă Greacă.

A doua mare modificare a traseelor reţelei energetice a Rusiei preconizează deschiderea celei de-a patra direcţii strategice a teatrului de acţiuni militare Europa, Direcţia strategică balcanică. Această campanie priveşte şi România, care are o poziţie centrală pe direcţia strategică balcanică şi o impresionantă infrastructură naţională de transport a gazelor, creată în epoca socialistă, utilizată în prezent la o capacitate minimă. Primul pas a fost făcut de ruşi în 2005, cînd Gazprom a dat în funcţiune gazoductul Blue Stream, care traversează Marea Neagră, ajunge în partea asiatică a Turciei şi se opreşte la Ankara. Debitul acestui gazoduct asigură doar 30% din necesarul de gaze al Turciei. În 2017, a început construcţia gazoductului Turkish Stream, tot pe sub Marea Neagră, şi care va fi gata în 2019. Intrarea pe uscat a conductei va fi la Kiyiköy, localitate situată la 110 km nord de Istanbul şi 50 km de graniţa cu Bulgaria. Prin acest gazoduct, Rusia speră să-şi creeze coridorul sudic de gaz al Gazprom pentru a înlocui reţelele din Ucraina. Gazprom are în vedere construirea de tronsoane de conectare cu Bulgaria, Grecia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Heţegovina, Croaţia, Slovenia, Serbia, Slovacia, Cehia şi Austria.

Întrucît din 2019 toate celelalte state ar putea fi racordate la Turkish Stream, Ucraina, Republica Moldova şi România (care sînt aprovizionate pe direcţia strategică ucrainiană) ar trebui să se descurce fără gaz rusesc. Prin Turkish Stream, ruşii ar dori să înlocuiască proiectul abandonat South Stream, care pornea de la portul Anapa de pe litoralul rusesc, traversa Marea Neagră pînă în Bulgaria, la Varna, străbătea teritoriile Bulgariei, Serbiei, Ungariei, Slovaciei, Cehiei şi Austriei. Gazprom a fost obligat să renunţe la South Stream datorită opoziţiei Uniunii Europene. Gazoductul Nabucco, susţinut de UE, a fost şi el un proiect abandonat datorită imposibilităţii tehnice de a furniza gazul necesar. Conducta Nabucco, pornea de la Erzurum, din Turcia, trecea prin Istanbul şi se termina la Baumgarten, în Austria via Bulgaria, România şi Ungaria. Aşadar, două proiecte energetice care se suprapuneau pe Direcţia Strategică Balcanică.

România îşi asigură 18-20% din gaze ruseşti, totuşi caută soluţii pentru a nu mai apela la acesta. O variantă ar fi proiectul AGRI (Azerbaidjan–Georgia–România Interconnector), care constă în transportul gazelor naturale provenite din Azerbaidjan, prin Georgia (unde ar trebui construit un terminal de lichefiere la Kulevi, de pe malul Mării Negre), apoi cu vase de tip tanc LNG (gaz natural lichefiat) la Constanţa, unde ar trebui construit un alt terminal, de regazeificare a LNG. Pentru a dispune de gaz, AGRI depinde de momentul cînd va fi lansată cea de-a doua fază de exploatare a zăcămîntului de la Shah Deniz, din Marea Caspică, la care sînt acţionari British Petroleum, Statoil (Norvegia), Naftiran Intertrade Company (NIOC – companie iraniană de petrol şi gaze, partener Gazprom), Total din Franţa (partener GazpromNeft, subsidiară Gazprom), LukAgip (joint venture Lukoil Rusia – Agip Italia), TPAO (compania naţională turcă de petrol şi gaze, partener Gazprom în Turkish Stream) şi SOCAR (compania azeră de stat).

Cum AGRI nu este rentabil doar pentru aprovizionarea României, costurile estimate pentru a prelua consumatorii din reţea de conducte Gazprom din Ucraina sînt imense. În condiţiile în care nu există investitori şi nici unul dintre statele participante nu deţine know how în tehnologiile GNL. Şi nici nu dispune de un singur vas cisternă de tip GNL.

Un lucru esenţial este acela că livrările concurenţilor din Asia Centrală (Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Iran) către Europa trebuie să tranziteze Rusia. Ceea ce reprezintă pentru moment un impediment major, care în viitor s-ar putea rezolva. Sau poate că nu. Rusia a demarat un plan de extindere, prin care va redirecţiona o parte din gazul destinat Europei, pe piaţa asiatică. Gazprom şi CNPC (compania de gaze şi petrol din China) au un acord pentru livrarea de gaze în următorii 30 de ani, în valoare de peste 400 miliarde de dolari. Acordul prevede ca Gazprom să livreze Chinei, în 2018, 38 de miliarde de metri cubi de gaz. Treptat, Gazprom urmează să asigure Chinei 160 de miliarde de metri cubi de gaz/an, adică tot atît cît livrează acum Europei.

(D.V.)

 

COMENTARII DE LA CITITORI