INEDIT TUDOR MUŞATESCU

in Polemici, controverse

Un afiş care m-a costat

Pe vremea cînd succesul „Titanic-Vals“-ului îmi enerva, în fiecare seară, confraţii, cinam, la Colonade, cu cîţiva amici. Cum era o îmbulzeală teribilă, am primit la masa noastră un grup de întîrziaţi – cunoscuţi ai unuia dintre prietenii mei – printre care se afla şi o prea frumoasă doamnă, văduvă recentă, prin divorţ. În graba prezentărilor, aceasta n-a auzit cum mă cheamă. Să nu crezi că, toată seara, mi-a aruncat o privire sau mi-a spus un cuvînt. Nici nu m-a băgat în seamă. A doua zi, însă, întîmplarea a făcut să ne revedem la o partidă de bridge. Am jucat la aceeaşi masă, o după-amiază întreagă. Mi-a acordat, în tot acel timp, aceeaşi indiferenţă poleită de educaţie şi modernitate. Abia, seara, cineva a aduse vorba de „Titanic-Vals“ (fireşte, ca să-mi ceară nişte bilete de favoare). Doamna în chestiune fusese de două ori la spectacol şi era una dintre cele mai categorice admiratoare ale piesei mele. În toiul discuţiei, gazda a ridicat un pahar pentru autor. Şi-atunci, frumoasa văduvă prin divorţ, a căscat, sub rimel, nişte ochi superbi şi nedumeriţi.

– Cum, dumneata eşti?…

Şi, din clipa aceea, a început să-mi surîdă. Şi toate privirile, care fuseseră pînă atunci pentru alţii, au fost numai pentru mine. A intervenit chiar, auzind că sînt uşor răcit, să se închidă, de urgenţă, un geam lăsat deschis în spatele meu. A doua zi, m-a poftit la ceai. A treia, la dejun. A patra, la cină. În prima duminică, m-a invitat să merg, cu maşina dumisale, la Snagov. Şi aici, în pădure, în umbra amabilă şi  pe potecuţe propice, a luat loc pe un trunchi de copac şi a aşteptat să-mi formulez declaraţia pe care o bănuia inevitabilă, avînd în vedere ora înaintată şi vasta sa experienţă în materie. Şi-atunci, m-am răzbunat. Am tăcut şi-am fumat, am fumat şi-am tăcut pînă a înserat. La întoarcere, dînsa a făcut acelaşi lucru. Mi-a cerut numai, în amintirea acestei excursii, o fotografia de-a mea, cît se poate de „recentă“. A doua zi, m-am dus la Teatrul Naţional şi i-am cerut lui Ionel Iliescu un afiş al piesei mele pe care i l-am trimis doamnei, la domiciliu, cu următoarea dedicaţie: „În amintirea excursiei de ieri, această cea mai nouă fotografie a lui TUDOR MUŞATESCU“

 

 

O întîmplare în tren 

Era tot pe vremea cînd se juca „Titanic Vals“. Iarna, pe la sfîrşitul lui ianuarie, trebuia să fac, neapărat, o inspecţie la Galaţi. (Eram inspector al teatrelor şi spectacolelor). Ca s-ajung la vreme, n-aveam decît Pullman-ul. Pleca, mi se pare, pe la 7 seara. Înainte de a porni spre gară, tatăl meu, care ştia că mă duc la Galaţi, mi-a dat un comision, şi anume: să mă duc la un coleg al lui de Parlament, dl. Rădulescu, şeful organizaţiei naţional ţărăniste din Covurlui, şi să iau o cutie de icre negre şi un crap, pe care  acesta i le făgăduise de mult. În vagonul de clasa I, cînd s-a pus trenul în mişcare, ne găseam următoarele persoane. un general, al cărui nume, pe atunci, nu-1 cunoşteam; un civil, care dormea, dus, în fotoliu; o doamnă în vîrstă, cu un căţeluş îmbrăcat în paltonaş cadrilat; răposatul Pompiliu Ioaniţescu şi subsemnatul. Afară viscolea teribil. Pompiliu loaniţescu, cu care stăteam de vorbă, şi care  s-a dat jos la Buzău – m-a sfătuit să nu mai continui drumul.

– O să vă-nzăpeziţi, sigur, pe Bărăgan. Fac prinsoare că nici două staţii nu treceţi dincolo de Buzău.

Eu mi-am făcut socoteala că, de vreme ce trenului o să i se dea drumul mai departe, cei de la C.F.R. aveau toate informaţiile necesare şi că, deci, n-am de ce să-mi întrerup călătoria, mai ales că era în grabnic interes de serviciu. În sfîrşit, plecăm din Buzău. Civilul dormea întruna. Doamna îşi hrănea căţelul cu pesmeciori Gagel, iar generalul – o mutră simpatică şi binevoitoare – răsfoia gazetele de seară. Eu fumam. Mergeam  cam  de vreo jumătate de ceas. Deodată – în plin cîmp şi plină noapte – trenul se opreşte. Fără zgomotul roţilor pe buloane, din singurătăţile imense ale Bărăganului nins, se auzea vuietul sinistru al crivăţului dezlănţuit peste nămeţi. Era înfiorător şi admirabil, în acelaşi timp, să stai într-un compartiment al unui vagon de lux, cu un ceai ferbinte alături şi să asculţi simfonia grandioasă a vîrtejurilor de afară, năpustite peste trenul luminat şi încremenit în bătaia lor. Generalul se trudea zadarnic să privească, printr-o dungă de geam, afară. Doamna se agita, muşcînd nervoasă din pesmeţii căţelului…. Un conductor ne-a dat lămuriri. Ne-am înzăpezit, dar nu e nimic. Vom putea merge mai departe. O s-avem un ceas-două întîrziere, şi atîta tot. Cum a auzit treaba asta, cucoana sare de la locul ei şi vine drept la general.

– Domnule general. Eşti bărbat şi eşti militar. Te rog să dai ordin, imediat, să ne-ntoarcă în staţie, că eu nu stau aici. Mă dau jos să ştii… Dacă vine vreun tren din partea cealaltă şi dă peste noi?

Părăsit, pentru o clipă, de stăpînă-sa, căţelul începu să urle, cum era şi cazul, a pustiu. Într-acestea se deşteaptă şi domnul din fotoliu… Şi încercă, şi el, să privească afară.

– Da’ dormişi nene! îl întîmpină generalul.

– Aăăă ! Să trăieşti d-le general… Dar ce s-a întîmplat? De ce stăm în cîmp?

– Ne-am înzăpezit, şefule…

– Să fie ale dracului de căi ferate că nu pune să măture pe şine, la timp, interveni doamna în discuţie, mototolindu-şi, indignată, javra în braţe.

Derutat şi resemnat, generalul s-a aşezat cu civilul la masă şi-au început să converseze. Eu auzeam, fără să vreau, tot. Generalul era  cam supărat din cauza întîrzierii, pentru că, în chiar seara aceea, patrona Balul Marinei, la Galaţi şi avea, în geamantane, rochia soţiei sale. Se gîndea, pe drept cuvînt, la încurcăturile care aveau să iasă de aici.

Civilul căsca de se rupea şi se lamenta.

-N-am dormit toată noaptea. Am avut o şedinţă pînă la trei dimineaţa.

– Eu am fost aseară la „Titanic Vals“, zise generalul.

Am ciulit urechea…

– Am auzit că „e de bine“…

– M-am prăpădit de rîs… Caragiale, domnule….

– Dar cine e Muşatescu ăsta ? a întrebat civilul.

– Nu ştiu dragă… Am auzit că e un băieţel de prin Cîmpulung… Un piţurcă… tinerel de tot…

– Trebuie să fie băiatul lui Alecu Muşatescu, dacă e din Cîmpulung…

– Nu cred… Alecu e de-o vîrstă cu mine! Şi fiu-său  a fost coleg cu fiu-meu la Mînăstirea Dealului… cu căpitanul.

În sfîrşit, după ce generalul i-a povestit, cu un mare dar de povestitor, de- altminteri, piesa, după ce au mai schimbat diverse aprecieri la adresa subsemnatului, au început să discute de altele: politică, finanţe, mă rog, ca-n tren. Şi trenul nu pleca deloc. Se făcuse  ora 10. Cucoana fuma, păzind nasul căţelului, care îi adormise în braţe…

– Dumneata unde mergi? mi se adresă deodată generalul…

– La Galaţi!

– Eşti gălăţean?

– Nu… Sînt cîmpulungean…

– Daa? Eeee! Bravo dom’le! Tocmai adineauri vorbeam de-un concetăţean de-al dumitale… Autorul lui „Titanic-Vals“. Ia spune, cine e Muşatescu ăsta?

Am început să rîd.

– Eu sînt, domnule general…

Generalul s-a uitat la mine neîncrezător.

– Serios?

– Tocmai vă auzeam adineauri vorbind, şi…

Generalul, înveselit subit, mă împinse către civilul care îşi reluase locul.

– E, nu că asta e bună!… Bine că nu-1 înjurarăm, nene!… Uite… Îţi prezint pe autorul lui „Titanic Vals“… Domnul Muşatescu.

– Îmi pare foarte bine, domnule Muşatescu. Nu ţi-am văzut piesa…, dar am auzit că e grozavă… Cum vin la Bucureşti, mă duc să ţi-o văd… Îmi dai… voie… Rădulescu, Deputat de Covurlui…

Adică Rădulescu, cel cu icrele şi cu crapul, pentru tata…. Hazul pe care l-am făcut toţi 3, explicînd că, într-adevăr, eram băiatul lui Alecu Muşatescu, dar băiatul „cel mic“ – ne-a făcut să uităm că sîntem înzăpeziţi. Un păhărel de vin roşu fiert, oferit de generalul Alimănescu -căci el era, – a contribuit şi mai mult la  bună dispoziţia generală. Iar, în zori, cînd am ajuns la Galaţi, pe Strada Domnească, troienită toată sub zăpezi imaculate, îşi făceau pîrtie – spre case – pîlcuri de doamne ninse, cu vaporaşe mici, în mîinile înmănuşate. Balul Marinei, se terminase…

 

(Text reprodus din Almanahul „Luceafărul“, 1982)

COMENTARII DE LA CITITORI