Inefabilă mîngîiere

in Lecturi la lumina ceaiului

După plecarea lui Vadim dintre noi, faţa nopţilor se ofileşte încet, încet, ca faţa unei măicuţe bătrîne, înfrigurată de singurătate. Iar zorii, vlăstarele unei zile noi,  se scurg ca nişte lacrimi mari, trandafirii, săpînd pîraie de lumină peste întunericul nopţii. Din cerul albastru, chipul luminos al Tribunului ne face semn cu aripa albă a spiritului său, ca o mîngîiere divină.

 

E frig şi clipele-au crăpat de ger

De cînd Poetul s-a mutat în Cer.

Tăcerea ţipă ca un bob de rouă

Cînd lacrima se frînge pe din două.

Şi chipul său colindă-n viscolire

Prin rănile făcute de iubire.

Silabe simple îmi fulgeră gura

Şi văd cum, din Cer, îi ninge Făptura.

Măicuţa sa blîndă ca mierea din grai

I-aşterne iubirea şi-l culcă în Rai.

Şi-n frunzele toamnei ruginită-n arini

Adie o boare inefabilă de crini.

 

Petrea Miclea Găman

COMENTARII DE LA CITITORI