„ÎNGERUL SCĂPAT DIN IAD” – ROMANUL UNEI ROMÂNII DE DINCOLO DE HOTARE

in Lecturi la lumina ceaiului

România sfîrşitului deceniului doi din mileniul trei prezintă o caracteristică pe care nu ne-am dorit-o, dar care ne apasă grumazul, punînd la îndoială şi spulberînd întreaga pleiadă de mituri naţionale care ne-au luminat, pînă nu demult, orizonturile copilăriei: emigraţia. Conform „Micului Dicţionar Enciclopedic”, a emigra înseamnă „A-şi părăsi patria pentru a se stabili în altă ţară, temporar sau definitiv”. Aşadar, părăsirea patriei pentru alte zări ale lumii – aproape 100% din motive economice – a devenit un fel de sport naţional al acestor ani de perpetuă tranziţie.

Iată, spre edificare, date dintr-un Comunicat al BNR, la finele anului trecut: „Totalul românilor plecaţi în străinătate, ca pondere, reprezintă 14%, şi totalul românilor plecaţi în străinătate, ca pondere a forţei de muncă rămasă în ţară, înseamnă 36,6%. Asta înseamnă că, practic, unul din patru români apţi de muncă a plecat din ţară să muncească în străinătate şi raportul celor rămaşi este de unul la trei.” Cifrele de emigrare sînt în creştere, după cum reflectă statistica: în anul 2016 – 210.250; în anul 2017 – 230.000. În acest timp, companiile româneşti se confruntă cu cea mai mare criză de forţă de muncă din istoria ţării, România pierzînd peste 10 milioane de euro din această cauză (circa 6% din PIB-ul naţional), cele mai afectate fiind sectoarele de construcţii şi de producţie…

Parcă inspirîndu-se din aceste statistici, metamorfozînd datele scolastice într-o fluidă compunere romanţată (dar nu numai), scriitorul Dan Alexandru Tano a publicat anul trecut un roman de o încărcătură epică şi emoţională profunde, încercînd să deschidă o fereastră a literaturii noastre spre zări îndepărtate, dincolo de fruntariile ţării, unde trăiesc şi muncesc români: „Îngerul scăpat din iad”. După ce am citit cartea, cu pixul în mînă, cred că cele patru cuvinte din titlu sînt percepute ca treptele unei scări magice, scufundată cu un capăt în clocotul purificator al Iadului, celălalt capăt al scării atingînd rotunjimea pămîntului sub lumina Lunii, chiar dacă nu întotdeauna perfectă.

Axul central al romanului, în jurul căruia funcţionează un angrenaj complex de personaje de culoare, fiecare avînd un destin propriu, întretăiat la un moment dat de viaţa celuilalt – este construit din viaţa tumultuoasă a unui adolescent, student la Arhitectură – Ricci. Precizarea studiilor lui Ricci nu conţine decît pretextul introducerii în tematica unei activităţi productive, care poate avea la bază această învăţătură – construcţiile. Restul, ca o reflectare calificată a meseriei de arhitect, este legătura lui Ricci cu şantierul de mai tîrziu, unde l-au trimis destinul şi personalitatea lui prematură.

Faţă de majoritatea cazurilor în care românii părăsesc ţara, pentru a căuta de lucru în afară, împinşi de nevoi şi de lipsuri, statutul social al studentului (putem să-i spunem fostul student) la arhitectură, Ricci, este un caz atipic: provine dintr-o familie onorabilă (tatăl – arhitect, l-a luat cu el pe şantier, inoculîndu-i microbul realizării construcţiilor), mama şi sora îl iubesc, condiţiile de viaţă sînt destul de bune. Cu toate acestea, „bomba” anunţului plecării lui Ricci în Israel, la muncă, explodează în faţa familiei, a iubitei şi a prietenilor. Împins ca de un resort invizibil (şi) de despărţirea de Magda – prima iubită, care i-a sculptat primele riduri pe scoarţa amintirii lui de bărbat – Ricci îi oferă un răspuns radical şi alarmant prietenului Mario, la încercarea acestuia din urmă de a-i frîna impulsul plecării:

– Ai răbdare! Aceste gînduri vor trece. E numai un impuls de moment. Nu trebuie să pleci nicăieri. Poţi avea şi aici un viitor luminos.

– Aici? Unde nu pot să iau propriile decizii, unde trebuie să fac mereu ce-mi arată ceilalţi, unde nu pot să-mi exprim propriile idei? Să mă mulţumesc cu puţinul pe care îl oferă această ţară, ca toţi cei de lîngă mine, care muncesc atît de mult şi primesc atît de puţin în schimb? Nu, Mario, eu vreau mai mult de la mine.

Un bilet de avion pe ruta Bucureşti-Ben Gurion, cu plecare la 15 iunie 1994, ora 21, avea să răstoarne toate planurile mai multor oameni din apropierea şi din anturajul năvalnicului Ricci: familie, iubită (Ana, noua prietenă, care promite să-l aştepte), prieteni, colegi de facultate. De acum, împreună cu zborul unui avion de linie, începea şi zborul tînărului român spre o altă lume, o lume cu multe necunoscute, care aveau să-l maturizeze prea repede pe Ricci, şi să-l pună în contact cu duritatea traiului departe de ai săi, într-un mediu toxic uneori, din punct de vedere moral şi chiar fizic.

Din acest punct al romanului – sosirea lui Ricci, împreună cu un grup de români – în Israel, se poate vedea clar eşafodajul naraţiunii, care prinde un contur generos, cu multe diagonale şi alte elemente de construcţie epică, necesare susţinerii desfăşurării unor întîmplări ieşite din comun, neprevăzute şi cam greu de controlat de către eroul nostru. Cunoştinţa cu şefii, cu noii colegi de muncă (inferiori ca gîndire şi reacţie), impactul straniu cu mediul colectiv în care trebuia să trăiască de acum încolo, beţiile repetate ale colegilor şi comportamentul acestora greu de suportat de un individ condus în viaţă de rigorile unor coordonate decente şi non-nocive – în loc să-l descurajeze pe Ricci l-au îndîrjit şi mai mult, accelerîndu-i egoismul şi dîndu-i o mare doză de autoîncredere în eul său.

Tot datorită ambiţiei de a rămîne mereu sub imperiul iniţiativei şi al emblemei de învingător, Ricci a reuşit, în mod magistral, să treacă peste primul obstacol din noua lui viaţă: trimiterea în România, după numai cîteva zile de la angajare pe şantier. Motivul? Patronul, un anume Farkas, citindu-i fişa personală, şi văzînd ce vîrstă are – 20 de ani – hotărăşte trimiterea lui Ricci în ţară:

– Nu am ce să fac cu tine aici. Te întorci înapoi în România! Anunţul căzu ca un trăsnet pe capul românului, care înţelese pericolul ce se profila, iminent, la orizont, dar nu se sperie. Dimpotrivă, perspectiva terminării unui drum încă neînceput i-a dat puteri înzecite să-l înfrunte pe şef, abordînd procedeul unei negocieri, chiar dacă inegale:

– Domnule, vă rog, lăsaţi-mă măcar să vă demonstrez că pot face faţă, îl rugă Ricci.

– Mi-e teamă că tot ce vei demonstra este că poţi muri de tînăr. Iar eu nu vreau să te am pe conştiinţă. Ai toată viaţa înainte, e păcat să te expui aşa.

După acest dialog de tatonare, veni întrebarea-cheie, al cărei răspuns putea pune pe masă biletul de avion pentru România, după ce patronul află că Ricci a lucrat la firma tatălui său:

– Şi acolo, cu tatăl tău, nu era bine?

– Nu, domnule inginer. Ceea ce caut eu este propriul meu drum. Alături de tatăl meu… Mi-e teamă ca, pe viitor, să nu rămînem amîndoi dezamăgiţi. E tot ce pot să vă spun acum. Daţi-mi o şansă şi nu luaţi în seamă faptul că am doar 20 de ani… Am găsit portiţa asta, o cale, şi îmi doresc să lucrez pentru voi, pentru această firmă.

Cu astfel de pledoarie de avocat de barou cu renume, Ricci rămîne pe şantier, în Israel, nu o lună, nu un an, ci şapte ani – timp în care viaţa de muncitor emigrant l-a urcat şi l-a coborît, atît pe schela şantierelor, cît şi pe schela invizibilă a maturităţii gîndirii şi suferinţei umane. Bazîndu-se pe caracterul univoc al acestui personaj introvertit, autorul l-a trecut prin furcile caudine ale străinătăţii, punîndu-l în unele dintre cele mai riscante puncte de încercare, cărora nici forţa comasată a 10-15 bărbaţi maturi nu i-ar fi putut rezista. Ricci, însă, le-a încercat pe toate şi le-a dominat: de la fierar betonist – la zidar; de la şef de departament – la şef în propria firmă; de la coleg bun şi liniştit – la un bătăuş (făcător de dreptate), de la om bun – la unul încătuşat şi adus în arestul poliţiei; de la cazarea într-un dormitor normal – la adăpostul în magazia de scule; de la satisfacţia unei munci corecte, benefice – la drama pierderii celui mai bun prieten din ţară, care venise să lucreze cu el pe şantier…

În ţesătura romanului – dincolo de personajele mărunte care se înscriu în orbita descrisă de Ricci – femeia rămîne suportul moral şi emoţional, un fel de magnet aglutinat de inima tînărului prins între roţile dinţate ale chemării la munca cotidiană şi dorinţa de a-şi păstra iubita. Din acest unghi, paginile în care apar marile iubiri ale lui Ricci (Magda şi Ana – în România, Cassey şi Shira – în Israel) – cu toată inflorescenţa dragostei native, dar şi cu căderea în abisul suferinţei acronice – pot forma coordonatele unui adevărat roman de dragoste. Un tip de natura şi configuraţia lui Ricci – aruncat cu toată splendoarea tinereţii lui în valurile vieţii – nu putea rămîne în afara tirului Zeului Eros. Dacă, însă, la alţi tineri, iubirea imprimă, uneori, o abulie prelungită, topindu-se în penumbra abiotică a resemnării, la Ricci – deşi n-a căutat-o în mod expres – iubirea este percepută ca un anagliptic chemat să-i dirijeze trăirile şi zbaterile.

Să nu uităm că Ricci luase drumul străinătăţii mînat de ambiţia de a demonstra independenţa care să-i ofere un statut social personalităţii lui, dar şi pentru a cîştiga banii necesari întemeierii unui cămin decent, alături de iubita lui de la Bucureşti, Ana. Suprapunerea unei iubiri, purtată la distanţă, am putea spune, prin corespondenţă, cu noua sa iubire din Israel, în persoana blîndei şi înţelegătoarei Cassey, a fost ca un dispozitiv secret care a produs o implozie în eul lui Ricci, şi aşa amorsat de tot acest păienjeniş care îl înconjura pînă aproape de o sufocare spirituală, ca o antilogie perpetuă.

Scriitorul Dan Alexandru Tano, în paginile de o profundă sensibilitate, în care descrie avatarurile lui Ricci pe tărîmul celor două iubiri din Israel, alături de scene desfăşurate în ritm de respiraţie accelerată, a ştiut să ne introducă, în mod gradual, în intimitatea cuplului învăluit de flacăra iubirii reciproce, fără a denatura actul erotic în sine, dar şi cu ştiinţa echilibrului între rutină şi farmecul inocenţei juvenile. Totuşi, echilibrul general, determinat de balansarea acestor iubiri devoratoare, în raport invers cu frustrările depărtării de ţară şi de familia din România, nu puteau duce decît la deteriorarea relaţiilor de cuplu, fiecare iubire – concepută ca un balsam avuabil – terminîndu-se într-un punct de la care întoarcerea părea o aporie deasupra urmelor lăsate de lacrimile neşterse ale acestor iubiri.

Într-un dialog dintre Ricci şi Cassey, autorul romanului condensează esenţa dramei înstrăinării, evocînd luciditatea şi francheţea bărbatului:

– Iar eu nu vreau să te pierd. Sînt dispusă să înfrunt orice, să mă lupt cu dinţii pentru dragostea ta.

– Tocmai că nu trebuie să te lupţi. Trebuie să te opreşti. Să ne oprim amîndoi. Eu nu voi rămîne în Israel. Vreau să mă întorc acasă, la cei dragi , la familie, la prieteni, la…

– La ea, la Ana.

– I-am cerut să fie soţia mea, m-a aşteptat atît timp.

– Şi eu sînt dispusă să aştept. Cît va fi nevoie.

– Înţelege, Cassey, oricît m-aş pune eu împotrivă, viitorul meu e acasă, în ţara mea…

Întors în România, Ricci se căsătoreşte cu Ana şi nu peste mult timp simt bucuria ţinerii în braţe a fetiţei lor, Sara. Revenit în ţară, s-a apucat să facă ceea ce ştia mai bine – construcţii. De data aceasta, împreună cu bunul său prieten, Mario, au propria lor firmă de construcţii, pe care tind s-o dezvolte după criterii bine studiate în străinătate. Doar că timpul – cel care ne măsoară viaţa în mod ireversibil – îi măsoară şi viaţa lui Ricci, în continuare, adăugîndu-i şi zile nedorite, care-i supun inima şi nervii la încercări care-i vor imprima urme deviante în manifestări.

Momentul ruperii echilibrului în care se credea că trăieşte Ricci s-a petrecut odată cu moartea tatălui, creatorul şi mentorul lui, ca specialist în construcţii. După ce bătrînul constructor face o ultimă vizită pe şantier – cînd, de la etajul 11 al unui bloc în construcţie, Constantin îşi încarcă pupilele ochilor cu orizontul pe care l-a admirat de atîtea ori, în anii petrecuţi pe şantier – şi, mulţumit parcă de ce lăsa în urmă, se întoarce acasă şi, în curînd, moare, Ricci se îngroapă în drama pierderii părintelui drag.

Acum, Ricci – neînţelegînd (şi neacceptînd) moartea fizică a tatălui – se simte rupt de realitatea intrinsecă, dînd la iveală tarele pe care le-a acumulat de-a lungul anilor petrecuţi printre străini.

Doborît de durere, Ricci merge noaptea la mormîntul tatălui său şi, ghemuit ca un copil speriat, pe mormîntul părintelui, stă şi plînge, cu mintea rătăcită prin cine ştie ce cotloane ale nemărginirii lumii. Prin cuvintele grele şi amare, rostite la ceremonia de înmormîntare, cu ochii spre cer, Ricci întreabă şi acuză, în acelaşi timp: „Eşti mulţumit acum? Eşti mulţumit? Ce mai vrei de la mine? Ce mai vrei? Ţi-am dat totul!! Ţi-am dat toată dragostea mea!! Ai cîştigat…”

Analizînd sintagma „Ţi-am dat toată dragostea mea!”, în contextul complexului de iubiri care au înflorit în inima lui Ricci, trebuie să vedem în această neputinţă pămînteană, de a ţine permanent în mîini frîiele unei activităţi devoţionale, şi pe cele ale unor iubiri declarate. Mai întotdeauna, din acest dualism inegal, ceea ce rămîne nu este decît un sacrificiu, ca un blazon pe fruntea omului. Acesta este şi modelul pe care ni-l propune Dan Alexandru Tano prin romanul „Îngerul scăpat din iad” – Ricci fiind doar unul dintre miile, sutele de mii, milioanele de români forţaţi să ia drumul străinătăţii şi să se bată cu acest dualism, de multe ori imperceptibil.

Cîndva, cînd românii se vor întoarce la casele lor, „Îngerul scăpat din iad” va rămîne ca o mărturie peremptorie a unei Românii desfăşurate, involuntar, dincolo de harta originală a ţării din Carpaţi…

GEO CIOLCAN

NOTĂ: După felul în care este conceput romanul, în secvenţe succesive, dar cu joncţiuni între ele, cred că s-ar preta de minune la un scenariu de film, mai ales că, aşa cum declară autorul, cartea este inspirată dintr-un caz real. Iată o temă de meditaţie pentru domnul Dan Alexandru Tano.

COMENTARII DE LA CITITORI