Înşelat şi de neveste, şi de amante, Ţarul Petru cel Mare a murit cu inima amară…

in Așa vă place istoria

Cu Ecaterina, Petru a fost pe deplin liniştit. O femeie sănătoasă, isteaţă şi învăţată cu intrigile de la Curte. Îi cunoştea, temeinic, gîndirea politică. Şi-apoi, îi dăduse atîtea dovezi de credinţă… Da, fără îndoială, se gîndea la ea mai mult decît la vreuna dintre fete, ca să-i urmeze la tron. Nu uita, la nici o petrecere, să-i arate preţuirea, prin lungi urări, pline de înţeles. În focurile de artificii, numele Ecaterinei apărea astfel: ,,Vivat Catherina Imperatrix russorum!”. Aceasta îi cerea lui Petru să comande, în străinătate, dantele, „unde numele noastre, al tău şi al meu, să fie înlănţuite”. Sosind la Sankt Petersburg, pe cînd ea se afla la Peterhof, Petru i-a scris: „Cînd intru, la noi, în odaie, îmi vine să fug: totul e pustiu fără tine”. Gurile rele şoptesc, însă, ceva ce a ajuns, în cele din urmă, şi la urechile lui Petru: soţia lui, odinioară atît de străină de aceste lucruri şi atît de cinstită, s-a molipsit, treptat, de corupţia care domnea în jur.

Ca şi Menşikov, ori Şafirov, trăgea foloase din poziţia sa înaltă, cerea bani ca să pună o vorbă bună pe lîngă Senat şi-şi plasa veniturile în străinătate. Putea îngădui ţarul ca soţia lui să facă tocmai ceea ce a sancţionat la alţii? Dar cum s-o pedepsească, fără să se pedepsească şi pe el, de vreme ce a înălţat-o atît de mult în ochii norodului? Pe cînd mînia se lupta în sufletul lui cu nehotărîrea, a primit un denunţ anonim, care i-a dat de veste că Ecaterina îl înşela cu şambelanul său, William Mons. Toată lumea de la Curte ştia, şi încă de mult timp. Diplomaţii pomeneau acest amănunt, printre altele, în depeşele lor. Numai ţarul, orbit de încrederea în Ecaterina, nu bănuia nimic. Lucru ciudat, William Mons nu este altul decît fratele fermecătoarei Anna Mons, pe care Petru a iubit-o, cu patimă, în tinereţe. Bărbatul era tînăr, chipeş, vesel, curtenitor şi chiar un pic poet.

Foarte superstiţios, purta patru inele: unul din aur, altul din plumb, altul din fier şi altul din aramă – care-i slujeau drept talisman. Cel din aur întruchipează dragostea. Poliţiştii n-au pierdut vremea şi l-au găsit pe cel ce făcuse denunţul, un subaltern al lui Mons. Supus la cazne într-un beci din Fortăreaţa Petru şi Pavel, în prezenţa lui Petru, omul a spus tot ce ştia. O altă soră a lui Mons, Matriona, căsătorită cu generalul Balk, doamnă de onoare şi confidentă a Ecaterinei, punea la cale întîlnirile. De altfel, toate doamnele de onoare ale Ecaterinei erau amestecate, într-un fel sau altul, în acest complot galant. Scrisorile de dragoste pe care Mons i le-a trimis împărătesei erau semnate cu un nume de femeie şi adresate unei doamne Şoltîkova. Cu fiecare amănunt, mînia lui Petru creştea. S-a întoars la palat, a luat masa cu împărăteasa şi cîţiva prieteni, şi, ca de obicei, a stat de vorbă, prieteneşte, cu Mons. Apoi, deodată, a afirmat că este obosit şi a întrebat cît e ceasul.

Ecaterina s-a uitat la ceas şi a răspuns: „Nouă”. Petru i-a fulgerat pe toţi cu privirea, a apucat ceasul, a deschis capacul, a împins arătătorul şi a rostit cu glas uscat: „Vă înşelaţi. Este miezul nopţii şi toată lumea trebuie să meargă la culcare!”. Cei prezenţi s-au despărţit, după numeroase plecăciuni. După cîteva clipe, Mons a fost arestat, în odaia lui. Dus la Palatul de Iarnă, a fost supus unui aspru interogatoriu, pe care ţarul însuşi l-a condus. Fără să fie siluit, a recunoscut toate abuzurile de încredere şi toate fărădelegile care i s-au pus în spate. Însă, printr-o înţelegere tacită, nimeni din interiorul tribunalului nu pomenea de legătura vinovatului cu Ecaterina. Numele împărătesei fiind sfînt, Mons urma să fie pedepsit pentru că a furat din banii statului, şi nu pentru că i-a luat ţarului nevasta. Matriona Balk a fost, şi ea, luată la întrebări.

La început, n-a recunoscut nimic, apoi, de la prima lovitură de cnut, a mărturisit totul. Timp de două zile, 13 şi 14 noiembrie 1724, pristavii au străbătut uliţele Sankt-Petersburgului, strigînd, în sunetul tobelor, că şambelanul Mons, sora lui, soţia generalului Balk şi alţi cîţiva au fost găsiţi vinovaţi de fapte grave, iar toţi cei care i-au mituit trebuie să facă declaraţii, altminteri vor fi aspru pedepsiţi. La 15 noiembrie, aceiaşi pristavi chemau poporul să ia parte, a doua zi, la orele 10 dimineaţa, în faţa Senatului, la aplicarea pedepsei capitale pentru Mons şi a altor suferinţe fizice, mai puţin grele, pentru ceilalţi. Curtea era cuprinsă de o adîncă tulburare. Toţi ştiau, prea bine, pe ce se întemeiază sentinţa imperială şi se prefăceau a crede că Petru a vrut să lovească în netrebnic, şi nu în iubit. Ecaterina, descoperită, umilită, se străduia, din răsputeri, să pară liniştită. În încăperile Palatului de Iarnă pluteau bănuiala şi teama. Pe feţele curtenilor se citea spaima. Obrazul lui Petru era schimonosit de convulsii, ca în zilele rele. Chipeşul William Mons a urcat, la 16 noiembrie, treptele eşafodului.

Pastorul luteran Nazius mergea alături de el şi-i vorbea la ureche. Mulţimea din piaţă era şi mai numeroasă decît la execuţia ,,Oberfiskal”-ului Nestorov. Secretarul tribunalului a citit sentinţa. William Mons i-a mulţumit, a salutat asistenţa cu multă demnitate, şi-a scos blana, haina, şi-a pus capul pe butuc şi i-a cerut călăului să-şi facă treaba cît mai iute. Securea a căzut, dar nu pe butuc, ca data trecută, la norocosul de Şafirov, ci pe grumaz. A ţîşnit un şuvoi de sînge roşu. S-a făcut, în sfîrşit, dreptate. Ţarul nu mai avea rival. Călăul a ridicat ţeasta însîngerată, a înfipt-o într-un par şi a legat trupul fară cap de o roată. Îndată, soţia generalului Balk a primit 11 lovituri de cnut pe spatele gol. Urletele ei de durere au fost urmate de cele ale complicilor, bătuţi, şi ei, cu cnutul, ori cu vergile. Pedeapsa Matrionei Balk nu s-a oprit aici: aceasta a fost exilată în Siberia.

Cei 2 fii ai săi, unul şambelan, celălalt paj, au fost trimişi, ca ostaşi de rînd, în armata din Persia. O tăbliţă atîrnată lîngă eşafod cuprindea numele tuturor celor care au cumpărat bunăvoinţa osînditului şi a surorii sale. Printre acestea se aflau numele multor dregători, începînd cu cel al cancelarului Golovkin. Ţarina Praskovia Fiodorovna, prinţul Menşikov, ducele de Holstein erau, şi ei, pe listă. Toată Curtea era mînjită cu noroi. În tot acest timp, Ecaterina părea uimitor de liniştită. În ziua execuţiei, le-a chemat pe tinerele prinţese la ea acasă, împreună cu maestrul de dans, şi a învăţat, alături de ele, plină de veselie, paşii de menuet. Campredon scria, într-unul dintre rapoartele sale: „Deşi împărăteasa îşi ascunde suferinţa cum poate mai bine, aceasta este zugrăvită pe chipul ei, toată lumea aşteptînd să vadă ce se va întîmpla cu dînsa”. A doua zi, Ecaterina a aflat că ţarul a dat un ucaz către toţi miniştrii, prin care le poruncea să nu mai asculte de nici un ordin şi de nici un sfat al suveranei. Mai mult, a închis biroul ce administra averea necredincioasei. Dintr-odată, Ecaterina se afla la strîmtoare, încît s-a văzut nevoită să împrumute bani de la doamnele de la Curte.

Unde se va opri răzbunarea lui Petru? Ţarina nu va fi, cumva, supusă caznelor, precum ţareviciul Aleksei? Nu va fi azvîrlită într-o mînăstire, precum Evdokia, soţia dintîi a ţarului? Acum îşi stăpîneşte mînia, acum se dezlănţuie. Apucînd o oglindă de Veneţia, Petru a spart-o în faţa Ecaterinei, după care a strigat: „Aşa am să fac cu tine şi cu ai tăi!”. Netulburată, Ecaterina i-a răspuns: „Ai prăpădit una dintre podoabele cele mai de preţ ale casei tale. Ţi se pare, acum, mai frumoasă?”. Petru a dus-o cu sania la locul osîndei, unde trupul şi capul lui Mons erau ridicate. În trecere, rochia împărătesei a atins leşul ce atîrna pe roată. S-a uitat, fără să clipească, la această păpuşă fară cap. Unii spun chiar că a zîmbit foarte graţios.

Atîta sînge rece l-a scos din minţi pe ţar, care i-a poruncit vizitiului să mîne mai departe. Seara, intrînd în iatacul ei, Ecaterina a găsit, pe o măsuţă, într-un borcan cu spirt, capul iubitului ei, cu ochii holbaţi, cu gura schimonosită de durere. Fără să arate cîtuşi de puţin că era înfricoşată, ori mirată, şi-a văzut de treabă, sub privirea sticloasă. După ce a lăsat-o să-şi petreacă mai multe nopţi în macabra tovărăşie, Petru a fost nevoit să recunoască faptul că nimic nu îi putea tulbura soţiei sale nervii de oţel, poruncind să fie luat acel cap din iatac. Însă n-a iertat-o. „Aproape că nu-şi mai vorbesc, nu mai mănîncă împreună, nu mai dorm în acelaşi pat”, scria Jean Lefort, într-o depeşă, către prinţul elector de Saxa.

Toţi credeau că Ecaterina este pierdută. După Villebois, „Ţarul nu spune ce are de gînd cu soţia lui, tot aşa cum a făcut şi Henric al VIII-lea cu Ann Boleyn”. Ceea ce-l reţinea era dorinţa de a-şi vedea, mai întîi, fetele căpătuite. Cea mai mare, Anna, urma să se mărite cu ducele de Holstein; pentru Elisabeta, Petru visa încă la un prinţ francez, dacă nu chiar la regele Franţei, în persoană. Regentul, care se împotrivea acestei căsătorii, a murit la 3 decembrie 1723, aşa că nimic nu părea imposibil. Dar Tolstoi şi Ostermann, care tratau cu Campredon, i-au spus suveranului că pedepsirea şi umilirea mamei marilor ducese ar dărîma un proiect matrimonial atît de ambiţios. Petru le-a dat dreptate. La 23 noiembrie 1724, ducele de Holstein cînta, cu orchestra, o serenadă, sub fereastra viitoarei soacre, la Palatul de Iarnă. Era cumplit de frig.

Valeţii luminau, cu făcliile, calea muzicanţilor îngheţaţi, care abia mai puteau sufla în instrumente. A doua zi avea loc logodna oficială a tînărului duce cu fiica mai mare a ţarului. Perechea imperială, chipurile împăcată, trecea Neva pe gheaţă şi mergea să se roage la Biserica Sfînta Treime. La orele 4 după-amiază, în faţa întregii Curţi şi a corpului diplomatic, ţarul punea pe degetele logodnicilor inelele binecuvîntate de arhiepiscop. Ceremonia a fost urmată de un ospăţ, de un bal şi de un foc de artificii. La lumina candelabrelor, Ecaterina, îmbrăcată într-o rochie minunată, arăta lumii chipul unei neveste fără griji, al unei mame fericite. Nimeni, însă, nu se lăsa păcălit. Zilele treceau, la fel şi mînia lui Petru, care se simţea cuprins de oboseală. Jean Lefort scria: „Ţarina a stat vreme îndelungată în genunchi dinaintea ţarului, cerînd să-i fie iertate greşelile; au stat de vorbă vreo 3 ceasuri; au mîncat împreună, apoi s-au despărţit”. Nu era, nicidecum, o împăcare drăgăstoasă, ci acceptarea plină de amărăciune a unei stări de fapt.

Petru s-a închis în sine şi se simţea mai singur ca niciodată. Cînd se uita împrejur, nu vedea pe nimeni vrednic de încredere. Prietenii cei mai apropiaţi – dregătorii de frunte ai imperiului, funcţionarii de vază – îl trădaseră pentru bani. Femeile pe care le-a ales i-au fost, pe rînd, necredincioase. Înşelat, odinioară, de Anna Mons, batjocorit de Evdokia, care a îndrăznit să-i pună coarne chiar în mînăstirea în care o închisese, a fost nevoit să recunoască faptul că iubita lui „Katerinuşka”, „sufleţelul” lui, cum îi spunea cîndva, nu făcea mai multe parale decît celelalte. Credea, totuşi, că-l iubeşte cu adevărat şi pentru totdeauna. Chiar dacă a părăsit-o, uneori, pentru vreo iubire trecătoare, n-a contenit s-o preţuiască. Acum se uita la ea cu neîncredere, ca la o străină. Era la capătul puterilor, sufleteşte şi trupeşte. Povestea cu Ecaterina îl zdrobise.

Mai suferea, pe deasupra, şi de o boală a căilor urinare. Îl dureau şalele şi-i ieşeau pe coapse bube care supurau. Nu înţelegea, însă, s-o lase mai moale şi cu munca, şi cu băutura. În timpul unei plimbări, auzind gălăgie în casa unui brutar neamţ din apropierea Palatului de Iarnă, a intrat înăuntru. Nimerise la o nuntă. S-a aşezat la o masă şi a început să bea pe săturate, sub privirile, uluite, ale mesenilor. Neputînd sta locului, a plecat, după aceea, în toiul iernii, să vadă lucrările de la Canalul Ladoga, apoi a mers la fabricile din Staraia Russa şi la forjele din Oloneţ. Aici s-a aşezat în faţa unei nicovale, a bătut 18 puduri (aproximativ 290 de kilograme) de fier, i-a cerut patronului să-l plătească la fel ca pe un lucrător de rînd, a luat banii, spunîndu-i acestuia că vrea să-şi cumpere o pereche de încălţări.

În ciuda vremii urîte, a plecat de la Oloneţ călare. La Lahta, un tîrguşor de lîngă Sankt-Petersburg, a zărit o corabie eşuată pe un banc de nisip, nu departe de ţărm. Pe puntea ei mişunau cîţiva ostaşi, care veneau de la Kronstadt. Fără a pregeta, ţarul s-a avîntat în apa îngheţată, ca să ia parte la salvare. Cufundat în apă pînă la piept, se simţea mîndru că este încă în stare de ceva peste puterile omului. El, care jertfise mii de vieţi în numele statului, îşi punea, bucuros, viaţa în primejdie, ca să scape de la moarte cîţiva amărîţi. Toţi s-au întors la ţărm teferi. Ţarul era foarte fericit. La 52 de ani s-a purtat ca şi cum ar fi avut 20. Această ispravă, însă, i-a zdruncinat, cumplit, sănătatea. S-a întors la Sankt-Petersburg cu fierbinţeală mare. Ca de obicei, şi-a tratat boala cu dispreţ. „Merge în fiecare zi în casele cele mai însemnate, urmat de 200 de persoane, printre care şi muzicanţi, care cîntă şi-şi petrec vremea bînd şi mîncînd pe socoteala gazdelor”, scria, la vremea respectivă, Campredon.

Noaptea de Crăciun a fost, pentru ţar, încă un prilej de petrecere. Cu fruntea dogorind, mînca şi bea fără măsură, în ciuda avertismentelor medicilor. Puţin după aceea a căzut la pat. Chiar şi culcat, continua să lucreze. Amintindu-şi de misiunea de explorare cu care l-a însărcinat pe căpitanul danez Vitus Bering, i-a scris acestuia: „Starea proastă a sănătăţii mele m-a silit să stau închis în casă. Am avut, aşadar, vreme să mă gîndesc şi mi-am adus aminte de mai multe proiecte pe care n-am putut să le duc la bun sfîrşit. Întrucît ţara nu mai are duşmani de care să se teamă, trebuie să mă gîndesc cum să aduc slava ţării prin artă şi ştiinţă”.

Starea lui Petru se înrăutăţea de la o zi la alta. Doctorii Paulson şi Blumentrost credeau că este vorba de piatră la rinichi, asociată cu o boală venerică mai veche. În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru s-a plîns de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. La sfatul medicului italian Lazarotti, la 23 ianuarie 1725, chirurgul englez Hom i-a făcut o puncţie. „I se scot aproape 4 livre de urină, scria Campredon. Era înspăimîntător de infectată, amestecată cu bucăţele de carne şi pieliţe putrede”. Ţarul, deocamdată uşurat, înghiţea cîteva linguri de terci de ovăz. S-a spovedit şi s-a împărtăşit. De 3 ori în 3 zile. „Cred, nădăjduiesc”, murmura el. Dorea ca sfîrşitul să-i fie cel al unui fiu supus al Bisericii Ortodoxe.

Poate aşa i se iertau jignirile aduse clerului. Însă iar îl apucau durerile. Medicii nu aveau nicio îndoială că cangrena a cuprins colul vezicii urinare. Copleşit de durere, Petru gemea încet: „Mă simt foarte rău. Parcă am o casă pe piept”. Ecaterina stătea la căpătîiul lui zi şi noapte. Plîngea zgomotos, iar cîteodată leşina, cu toate că această agonie însemna, pentru ea, o mîntuire. În Palatul de Iarnă, membrii Senatului şi ai Sfîntului Sinod, curtenii, ofiţerii de gardă şi de marină pîndeau, în tăcere, orice zvon din odaia bolnavului. În biserici, norodul se ruga. De fapt, ce nădăjduia el? Înzdrăvenirea, ori moartea?

Fără îndoială, Petru şi-a slujit poporul, împingînd departe graniţele imperiului şi folosindu-se, din plin, de bogăţiile pămîntului. Oamenilor de rînd le păsa mai puţin de renume decît de preţul cu care a fost plătit acesta. Ar fi înapoiat bucuros Livonia Suediei, în schimbul unor biruri mai mici. Cînd se gîndea la Canalul Ladoga, îşi aducea aminte de miile de oameni care au pierit în timpul lucrărilor. Faţadele palatelor, de-a lungul Nevei, le încîntau privirile, dar nu ţineau de foame. Pentru ei, Petru cel Mare însemna pîine scumpă, delaţiune, cazne, credinţa prigonită, jugul iobăgiei. Dacă Dumnezeu avea să-l cheme la El, poate că Rusia putea să răsufle, în sfîrşit, uşurată.

Lucrurile stăteau cu totul altfel pentru înalţii dregători, care, adunaţi în anticameră, cîntăreau urmările acestei morţi. Prin ucazul dat la 5 februarie 1722, ţarul şi-a luat dreptul de a-şi numi urmaşul la tron. Însă n-a spus, limpede, pe cine anume. A sosit clipa s-o facă. Dacă tace, înseamnă că s-a gîndit la micul Piotr, acum în vîrstă de 10 ani, fiul „martirului” Aleksei, care, ca unic moştenitor legitim, va urca pe tron. Să fi fost asta tainica lui dorinţă? Ecaterina era mai îngrijorată decît toţi. Iertată doar pe jumătate, se temea să nu-l mînie pe muribund cu vreo întrebare referitoare la aceste lucruri atît de delicate. Se mărginea, aşadar, să suspine, ca să-i arate cît de drag îi este şi cît de bine ar face dacă i-ar lăsa ei coroana. Apoi, cînd Petru aţipea, se repezea în încăperea de alături pentru a se sfătui cu Menşikov, Buturlin şi Tolstoi.

La 26 ianuarie, ţarul, cu ultimele puteri, a dat cîteva dispoziţii, care nu aveau nici o legătură cu moştenirea tronului. După ce a semnat un decret cu privire la vînzarea cleiului din oase de peşte, a poruncit ca toţi ocnaşii, în afară de ucigaşi, să fie sloboziţi din puşcării, acordîndu-le iertarea şi cîtorva condamnaţi pentru încălcarea regulamentului militar. A doua zi, la orele 2 după-amiază, s-a trezit dintr-o adîncă toropeală, a cerut tăbliţa de scris şi a mîzgălit, anevoios, ceva. Cuprinsă de nelinişte, Ecaterina s-a apucat să citească: „Las totul…”. Pana i-a alunecat ţarului dintre degete, în acelaşi timp căzîndu-i şi capul pe pernă. Nu a mai apucat să-şi aştearnă dorinţa pe hîrtie. La cine s-o fi gîndit, oare, la micul Petru, ori la Ecaterina?

Deodată, Petru şi-a venit în fire şi a chemat-o pe fata lui cea mare, Anna, care a alergat la căpătîiul tatălui său. Bolnavul i-a arătat, prin semne, că vrea să dicteze mai departe. Anna s-a aplecat deasupra patului. În spatele ei, Ecaterina, cu inima strînsă, aştepta verdictul. Din gîtlejul lui Petru nu ieşea decît un horcăit. Nu se înţelegea ce spunea. A fost cuprins de nişte convulsii atît de puternice, încît era să cadă din pat. Cei din jur au încercat să-l ţină culcat. Horcăia, se zbătea, gura i se umplea de bale. După ce a primit maslul, s-a liniştit şi a adormit. El, care a vrut să-şi dovedească atotputernicia, numindu-l pe cel, ori pe cea care va cîrmui Rusia, după moartea sa, nu mai avea nici putere, nici dorinţă s-o facă.

Clipa cînd mai putea să ia o hotărîre, cu mintea limpede, a zburat. Lucrurile pămînteşti nu-l mai atingeau. Sufletul îi era cuprins de spaimă, slăbiciune şi renunţare, înaintea tainei trecerii în cealaltă lume. În vreme ce horcăia, cu gura larg deschisă, Ecaterina, Menşikov, Tolstoi şi Buturlin se adunaseră, din nou, să pună la cale un plan. Curtea s-a împărţit în două tabere. De o parte, cei care doreau să-l vadă urcînd pe tron pe marele duce Piotr, nepotul ţarului – erau puţini şi nu prea aveau putere; reprezentau vechea nobilime rusă, pe care ţarul muribund a vrut s-o înlăture de la putere, ca să le facă loc celor nou-veniţi –, de partea cealaltă, în jurul Ecaterinei, se strîngea clanul puternic al celor care fuseseră apropiaţii lui Petru, oameni hotărîţi, destoinici şi vicleni: Menşikov, Tolstoi, Apraksin, Buturlin. Intuiau că, dacă tronul îi va reveni Ecaterinei, aveau viitorul asigurat, cu ranguri şi averi. Fără îndoială, puteau cîrmui ţara în locul ei. Sfîntul Sinod era de partea lor. Şi, ceea ce era cel mai important, garda. Menşikov şi Buturlin erau doar polcovnici în regimentele Preobrajenski şi Semionovski.

În noaptea de 27 spre 28 ianuarie, cîţiva trimişi ai sprijinitorilor Ecaterinei au mers prin cazărmi, au stat de vorbă cu ofiţerii şi au încercat să-i obişnuiască pe ostaşi cu gîndul cîrmuirii Rusiei de către o femeie. La palat nu dormea nimeni. Petru sufla din ce în ce mai greu. Sub boneta de noapte, albă cu panglici verzi, chipul i se schimonosise din cauza suferinţei. Abia îi recunoştea pe cei din preajma sa. Toţi, în jurul patului său, aşteptau împietriţi. Aproape că nu mai aveau răbdare, văzîndu-l cum luptă cu moartea. Ce bărbat zdravăn, totuşi, la 53 de ani, dar cît de măcinat de boală!

În sfîrşit, la 28 ianuarie 1725, la 6 dimineaţa, Petru şi-a dat sufletul. Ecaterina a căzut în genunchi, urlînd de durere: „Deschideţi-vă, Porţi ale Raiului, şi primiţi acest suflet de înger!”. În sinea ei, însă, Îi mulţumea lui Dumnezeu că a scăpat-o, la timp, de un bărbat atît de bănuitor şi răzbunător. Cu chipul galben ca de ceară, cu gura strînsă sub mustaţa lungă, cu pleoapele închise, vinete şi umflate, uriaşul zăcea în patul cu baldachin. Mîinile mari stăteau pe piept, încrucişate, pentru totdeauna. Lumînările ardeau în jurul patului. După ce au venit preoţii, încăperea s-a umplut de fum de tămîie, iar din Fortăreaţa Petropavlovskaia s-au auzit trăgîndu-se 101 salve de tun. Clopotele tuturor bisericilor băteau în acelaşi timp. Ningea cu fulgi mari, peste oraşul abia trezit.

Fără să piardă vremea, Ecaterina a mers în sala de consiliu, „vărsînd rîuri de lacrimi”, şi i-a întrebat pe senatori ce aveau de gînd în privinţa ei. Ştia, însă, că-i avea alături pe cei mai mulţi dintre aceştia. Era doar o întrunire de formă. Convocat pentru audiere, secretarul particular al lui Petru, Makarov, a declarat, sub jurămînt, că Petru nu i-a încredinţat nici un testament. Menşikov a spus că, în urmă cu 1 an, cînd şi-a încoronat soţia, răposatul ţar a dat un semn că vede în ea urmaşa lui la cîrma ţării. Impostura era una grosolană, pentru că în nici o monarhie din lume încoronarea soţiei suveranului nu-i dădea dreptul la succesiune. Însă numeroşi senatori se prefăceau că dau crezare acestei tălmăciri a voinţei imperiale.

Imediat, Apraksin a citit proclamaţia, prin care Ecaterina I era numită împărăteasă legitimă a tuturor Rusiilor. Puţinii dregători din partida aristocratică, precum prinţii Repnin, Goliţîn, Dolgoruki, încercau să se împotrivească. Discuţia a fost brusc întreruptă de ofiţerii de gardă, toţi sprijinitori înflăcăraţi ai Ecaterinei, care au năvălit în sala de la Palatul de Iarnă, unde se întrunise Senatul, au aclamat-o pe noua suverană şi au jurat s-o slujească chiar cu preţul vieţii. În faţa palatului răsunau tobele şi se auzeau fluierele regimentelor credincioase împărătesei. Vodca le-a fost împărţită la vreme. Adversarii au plecat fruntea, iar Ecaterina triumfa.

Trupul îmbălsămat al ţarului a fost dus în sala mare a Palatului de Iarnă şi aşezat pe un catafalc, prin faţa căruia s-a perindat mulţimea tăcută. Fiecare dorea să-l vadă nemişcat, doborît, fară grai pe cel care a alergat atîta, a lovit în dreapta şi în stînga şi a strigat ca să scoată Rusia dintr-o amorţeală de veacuri. Era acolo, culcat, un uriaş în haină purpurie, cu panglica albastră a ordinului „Sfîntul Andrei” de-a curmezişul pieptului, cu creştetul acoperit de o perucă, încălţat cu cizme cu pinteni.

Ofiţerii din regimentele de gardă stăteau de veghe, nemişcaţi, în jurul catafalcului. Multă vreme, Ecaterina s-a împotrivit închiderii sicriului. Dimineaţa şi seara îşi petrecea cîte o jumătate de oră lîngă bărbatul ei, care nu-i mai putea face nici un rău. Îi vorbea, îi săruta mîinile, suspina. Lumea se întreba cum de avea atîtea lacrimi. „Părea de neînchipuit să se găsească un asemenea rezervor de apă în creierul unei femei… Foarte mulţi oameni alergau la palat numai să o vadă plîngînd şi suspinînd. Am cunoscut, printre alţii, 2 englezi, care n-au lăsat să treacă nici măcar o zi din cele 40 fără să se ducă la Palat. Mărturisesc că eu însumi, deşi ştiam prea bine cît de sincere sînt aceste lacrimi, eram tot atît de mişcat ca şi cum aş fi asistat la un spectacol cu «Andromaca»”, scria Villebois.

Cu toate măsurile luate, cadavrul începea să se înnegrească şi să se descompună. La data de 4 martie, după 5 săptămîni de la moartea ţarului, timp în care trupul său nu fusese acoperit de giulgiu, iar capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, murea, şi ea, de vărsat de vînt. Adînc îndurerată de această pierdere, a doua într-un interval de timp atît de scurt, împărăteasa a hotărît ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. Pristavii au dat de ştire că slujba de înmormîntare va avea loc pe 10 martie, în Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel. Toţi dregătorii şi ambasadorii erau obligaţi să-şi pună la ferestre o pînză neagră. Dintr-odată, preţul pînzei a crescut pe piaţă. Diplomaţii se plîngeau că sînt siliţi la cheltuieli neprevăzute, care le depăşesc mijloacele. Toţi alergau din prăvălie în prăvălie, în căutarea unui petic de pînză de doliu.

În ziua cu pricina, cortegiul funerar s-a pus în mişcare, sub valuri de ninsoare şi de lapoviţă. Sicriul era purtat pe umeri de 12 polcovnici. Opt generali-maiori ţineau ciucurii de aur ai baldachinului, făcut dintr-o ţesătură cu fir de aur şi catifea verde. Micuţa raclă a Nataşei dispunea de un baldachin din ţesătură aurită, cu pene albe şi roşii. O mulţime de preoţi păşeau în jurul prapurilor. Împărăteasa, în doliu, era sprijinită de Menşikov şi de Apraksin. Fiicele ei, Anna şi Elisabeta, veneau, încet, în urmă. Dregători, generali, amirali, curteni, diplomaţi, toţi mergeau cu capetele descoperite, înfruntînd viscolul. Detaşamentele din armata de uscat şi din marină înaintau în sunetul jalnic al trompetelor şi tobelor, într-o pădure de steaguri. 144 de tunuri au tras salve, al căror zgomot acoperea, din cînd în cînd, fanfara.

Ca să ajungă la Fortăreaţa Petropavlovskaia, alaiul trebuia să treacă peste fluviul îngheţat, o distanţă de aproape „o jumătate de leghe din Franţa” (o leghe franceză avea cca. 4 kilometri), după cum aminteşte Campredon. De îndată ce oamenii au păşit pe gheaţă, viscolul s-a înteţit, vîntul le zburlea perucile şi le ridica pelerinele negre. Traversarea cortegiului funerar de pe un ţărm pe altul a durat două ore. Deşi catedrala era una uriaşă, nu încăpeau toţi înăuntru. După liturghie, Teofan Prokopovici, arhiepiscopul Pskovului, a rostit: „Ce ni s-a întîmplat, oameni buni din Rusia? Ce vedem? Ce facem? Îl îngropăm pe Petru cel Mare…”. Răcnete de durere s-au auzit din mulţime, întrerupîndu-l pe acesta. Arhiepiscopul Pskovului era atît de impresionat, încît plîngea şi el.

După un timp, dregîndu-şi glasul, a adăugat: „El s-a dus, dar nu ne-a lăsat în lipsă şi nevoie… Uriaşa bogăţie de slavă şi de putere, rod al strădaniilor sale, rămîne cu noi… Rusia va rămîne aşa cum a făurit-o el. I-a făcut pe cei buni s-o iubească, şi aşa o vor iubi şi mai departe. I-a făcut pe vrăjmaşi să se teamă de ea, şi aşa va fi şi de-acum înainte. În faţa lumii întregi, a acoperit-o cu o slavă nemuritoare…”. Tunurile Fortăreţei Petropavlovskaia au tras o ultimă salvă. Zăpada cădea necontenit. Sicriul era tămîiat de femeile prezente la slujbă, închis, apoi acoperit cu o pînză purpurie. Mulţimea celor vii îşi întorcea privirile către noua domnie.

În străinătate, vestea morţii lui Petru cel Mare a fost primită cu uşurare. Contele de Rabutin, trimis la Curtea de la Viena, spunea chiar că „a fost o bucurie generală”. În Rusia, vechii credincioşi şi nobilimea de viţă veche nu erau singurii mulţumiţi că Petru nu mai exista. Norodul de rînd, care a avut de suferit sub domnia lui, parcă se trezise dintr-un vis urît. Prin ţară circula o stampă satirică, „Şoarecii îngroapă pisica”, înfăţişînd un alai de şoricei care însoţeau, spre locul de veci, un motan uriaş, ce-i terorizase în timpul vieţii. Naivi, oamenii simpli îşi închipuiau că soarta o să li se schimbe odată cu urcarea pe tron a Ecaterinei, despre care se spune că a fost o împărăteasă milostivă.

HENRI TROYAT

COMENTARII DE LA CITITORI