Însemnări din jurnalul unui geniu (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Se pare că, fără să bănuiesc, am desenat moartea pămîntească a lui Sigmund Freud în portretul în creion pe care i l-am făcut cu un an înainte de moartea lui. Intenţia mea fusese să realizez un desen pur morfologic al geniului psihanalizei, şi nu portretul unui psiholog. Portretul odată terminat, l-am rugat pe Ştefan Zweig, care fusese intermediarul meu pe lîngă Freud, să i-l arate, apoi am aşteptat neliniştit să aud părerea acestuia. Fusesem extrem de măgulit de exclamaţia lui, atunci cînd ne întîlnisem:

– N-am văzut niciodată un prototip de spaniol atît de desăvîrşit. Ce fanatic!

I-o spusese lui Zweig, după ce mă privise îndelung, foarte scrutător. Totuşi, n-am avut răspunsul lui Freud decît după patru luni, cînd, împreună cu Gala, i-am întîlnit din nou pe Ştefan Zweig şi pe soţia lui, cu ocazia unui prînz, la New York. Eram atît de nerăbdator, încît n-am aşteptat cafeaua ca să-l întreb care fusese reacţia lui Freud la vederea portretului pe care i-l făcusem.

– I-a plăcut foarte mult, mi-a spus Ştefan Zweig.

Am insistat totuşi, vrînd să ştiu dacă Freud făcuse vreo observaţie concretă sau cel mai neînsemnat comentariu, care ar fi fost pentru mine infinit de preţios, dar Ştefan Zweig mi-a părut evaziv sau preocupat de alte gînduri. A pretins că Freud apreciase foarte mult „fineţea trăsăturilor”, apoi s-a cufundat din nou în ideea lui fixă: voia să mergem, la el, în Brazilia. Călătoria asta, spunea el, ar fi minunată şi ar determina o schimbare fecundă în viaţa noastră. Ideea asta şi obsesia lui în legătură cu persecuţia evreilor în Germania au fost lait-motivele neîntrerupte ale prînzului nostru. Se părea că într-adevăr aveam nevoie să merg în Brazilia ca să supravieţuiesc. Mă zbăteam, îmi era groază de tropice. Un pictor, spuneam apărîndu-mă, nu poate trăi decît înconjurat de griul măslinilor şi de roşul nobilului pămînt de Siena. Groaza mea faţă de exotism l-a consternat pe Zweig pînă la lacrimi. Atunci mi-a vorbit de dimensiunile fluturilor brazilieni, dar eu am scrîşnit din dinţi: fluturii sînt întotdeauna şi peste tot prea mari. Zweig era dezolat, disperat. I se părea că doar în Brazilia puteam fi, Gala şi cu mine, pe deplin fericiţi.

Familia Zweig ne-a lăsat adresa ei, scrisă cu minuţiozitate. Lui nu-i venea să creadă că o să rămîn în continuare la fel de recalcitrant şi de încăpăţînat. Ai fi crezut într-adevăr că sosirea noastră în Brazilia era pentru ei o problemă de viaţă şi de moarte.

Două luni mai tîrziu, am aflat de sinuciderea soţilor Zweig în Brazilia. Sinuciderea o hotărîseră într-un moment de perfectă clarviziune, după ce îşi scriseseră unul altuia.

Sînt fluturii prea mari?

Abia cînd am citit concluzia cărţii postume a lui Zweig, ,,Lumea de mîine”, am aflat, în sfîrşit, adevărul despre desenul meu. Freud nu-şi văzuse niciodată portretul. Zweig mă minţise cu pioşenie. După părerea lui, portretul făcut de mine prevestea într-un mod atît de izbitor moartea apropiată a lui Freud, încît nu îndrăznise să i-l arate, temîndu-se să nu-l răscolească inutil, ştiindu-l deja foarte grav bolnav de cancer.

Pe Freud îl aşez fără şovăire printre eroi  […]

S-a sfîrşit cu fluturii cei mari!

(va urma)

SALVADOR DALI

COMENTARII DE LA CITITORI