Însemnări – Omagiu Tribunului, ultima redută a românismului

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

 

 

O mare nenorocire s-a abătut, ca un trăznet, asupra mea, a Neamului Românesc şi-asupra acestei ţări amărîte: Tribunul Corneliu Vadim Tudor a murit.

Omul acela, falnic ca bradul, s-a stins din viaţă luni, 14 septembrie 2015, la orele 18,30. Inima lui atît de vie, care a pulsat la unison cu inima Patriei, a încetat să bată, slăbită de chinuitoarea şi titanică luptă cu răul ce s-a abătut asupra acestui popor, pe care el, ca un voievăd viteaz, l-a apărat cu străşnicie pînă în ultimele clipe. „Voi muri cu ei de gît!“, spunea neînfricatul, temerarul, patriotul iubitor de dreptate şi de adevăr, despre cei care au vlăguit ţara. Numai că inima lui mare l-a trădat atunci cînd nimeni, absolut nimeni, nici măcar el, nu se aştepta.

Într-un poem cu sclipiri geniale, scris şi publicat cu o săptămînă înainte de durerosul său sfîrşit, el vorbea, premonitoriu, despre moarte. Dar nu de pe poziţia învinsului, ci de pe aceea a învingătorului. Tribunul visa, ori credea numai, că va putea păcăli Moartea.

Dar Dumnezeu, Atotputernicul care ţine destinul oamenilor în mîini, a vrut altfel. El l-a dorit în Împărăţia Lui şi l-a chemat la cele veşnice, atunci cînd Tribunul încă nu împlinise 66 de ani, vîrsta fatidică, la care au părăsit această lume marii săi înaintaşi Lucian Blaga, George Călinescu precum şi Ion Barbu, cel care i-a fost mentor.

Împreună cu acesta din urmă, a pus bazele celei mai autentice reviste de atitudine socială, de luptă patriotică şi politică a sfertului de veac post-decembrist: „România Mare“. Aceasta avea să dea naştere unui partid al celor mulţi şi umili, aşa cum ar fi spus Liviu Rebreanu, din această ţară.

Corneliu Vadim Tudor a fost nu doar Omul. A fost mai mult decît atît: el a fost Omul politic neînfricat, luptătorul ardent pentru Patria sa şi pentru poporul care l-a trimis în lumină; a fost Poetul, Istoricul, dar şi Oratorul – poate cel mai mare maestru al cuvîntului rostit, pe care l-am auzit sub cupola Parlamentului, dar şi al cuvîntului scris, pe care l-am citit, vreodată, într-o gazetă. Sub cuvintele lui se cutremurau zidurile de la Casa Poporului. Sub cuvintele lui, încărcate de adevăr, se aprindea flacăra sacră a dragostei de Neam şi Ţară. Pe ambele le-a iubit şi pentru ele s-a bătut pînă la ultima suflare.

Ce mîndru era că e român! În timp ce alţii, unii chiar străini de această Patrie şi de acest popor, le ponegreau, el le apăra cu vocea sa tunătoare, cu scrisul său unic, vibrînd de patriotism.

L-au acuzat nemernicii de toate relele. I-au zis că este extremist. L-au urît, că era român, român adevărat, din stirpea marilor Eroi ai Neamului. L-au urît că-şi iubea Ţara. L-au ponegrit nemernicii pigmei, cei care-au vîndut România, care au hăcuit-o, ca la abator… L-au învinuit că a fost comunist. Cine? Tocmai ei, foşti comunişti de frunte, care şi-au schimbat, cameleonic, culoarea, alături de alţi oportunişti neruşinaţi şi turnători de cea mai joasă speţă. Toţi aceşti nemernici se împiedicau de patrioţi precum Vadim şi Adrian Păunescu. Pe ambii i-au ponegrit cît au putut. Care era vina acestori doi titani? Că erau români şi că îşi iubeau Patria şi Neamul.

Dar, aşa sîntem noi blestemaţi. Nu ştim să ne preţuim valorile.

Cineva spunea, pe bună dreptate: ,,A mai apus o stea a patriotismului. După Vieru şi Păunescu, s-a dus şi Vadim, ultimul mare stîlp dintr-o triadă de aur”.

Pigmeii vor rîde, sau vor rînji, satisfăcuţi c-a pierit marele ghimpe, ce nu-i lăsa să-şi facă mendrele după capul lor.

S-a mai dus un Om, un Scriitor, un Român adevărat. A mai apus o stea. S-au mai frînt o lumină şi o ultimă redută a românismului.

Dar nădejdea noastră, credinţa în Libertate şi Dreptate pe plaiurile Mioriţei n-au murit. Ele nu trebuie să piară. Nu avem decît să credem în cuvintele lui Petru Rareş, înscrise, ca deviză, pe frontispiciul revistei ,,România Mare”: Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decît atît!.

George Militaru

P.S.: Pentru mine, plecarea lui Vadim înseamnă mult mai mult. Este moartea unei fiinţe apropiate, care mi-a publicat articolele în revista sa, care m-a înţeles şi m-a sprijinit, mi-a dat posibilitatea să dau frîu liber gîndului de a scrie, cum ar zice fratele şi prietenul meu Ion Machidon. Plecarea în Eternitate a Tribunului Corneliu Vadim Tudor înseamnă, de fapt, ruperea unei bucăţi astrale din mine. Unde voi mai putea eu scrie atît de liber şi de dezinvolt? A pierit joia mea dragă, ziua cînd aveam mereu bucuria de a primi revista în care publicam şi eu. Şi asta s-a întîmplat vreme de 3 ani, săptămînă de săptămînă… Sînt răvăşit, tulburat şi foarte, foarte trist.

Dumnezeu să te odihnească în pace şi să te aibă în dreapta pază a sa, domnule Corneliu Vadim Tudor!

COMENTARII DE LA CITITORI