Insula (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Aurul din insulă

Cercetări bazate pe ultimele date ale ştiinţei au confirmat existenţa acestei comori, oricare ar fi fost originea ei. Din păcate, însă, timp de un secol, mai mulţi căutători şi-au măcinat nervii, timpul şi bani  pentru a o descoperi, printre aceştia aflîndu-se chiar un fost preşedinte american. Trei tineri, Smith, Vanghan şi Dany McGinnis au fost primele victime ale febrei aurului din Insula Stejarilor. Într-o bună dimineaţă a anului 1795, ei au început să vîslească spre insula blestemată. Locuiau în Luneberg, o localitate situată în sudul ţinutului Nova Scoţia, pe un canal ce pătrundea în uscat prin Golful Mahone. Insula căpătase acest nume pentru că acolo se găseau o mulţime de stejari, ceea ce  este cu totul neobişnuit pentru latitudine aceea. Pe vremuri, cînd piraţii bîntuiau acea zonă, constituia un loc de refugiu, unde se puteau odihni fără teama de a fi prinşi de autorităţi. Cînd cei 3 au debarcat pe insulă, nici prin gînd nu le-a trecut că vor deveni căutători de comori. Odată ajunşi, au început să admire priveliştea pe care le-o oferea acel loc sălbatic, necunoscut, unde natura îşi etala mîndră frumuseţea nealterată. În cursul peregrinărilor, au remarcat ceva cu totul neobişnuit, care le dovedea că această insulă, extrem de rar călcată de picior de om, ascundea un secret. Gîndul că acea taină le-ar fi putut schimba radical viaţa le-a ridicat într-atît tensiunea, încît au hotărît să-şi încerce norocul. De fapt, ce anume remarcaseră ei? În timp ce se plimbau veseli şi lipsiţi de grijă, au văzut , într-o zonă situată destul de adînc în interiorul uscatului, nişte stejari uriaşi, cu ramuri tăiate de ferăstrău. Privind cu atenţie, au remarcat că acele ramuri serviseră, foarte probabil, ca puncte de sprijin pentru un scripet. În afară de asta, sub copacul cel mai mare, era o scobitură circulară, cu un diametru de aproape 6 metri. Nu a fost nevoie de prea mult timp ca cei 3 tineri să ajungă la concluzia că acel loc ascundea o comoară. S-au întors acasă şi au revenit cu tot ceea ce era necesar pentru a face săpături. S-au înhămat la o muncă extrem de grea, întrucît argila era foarte tare, dar au reuşit, pînă la urmă, să dea de un strat de pietre care păstrau urmele uneltelor care fuseseră folosite. Erau sigurai că acolo se afla ceva preţios şi erau decişi ca acele comori să nu le scape din mînă. Din păcate, însă, de la dorinţă la realizare drumul este lung, obositor şi, de multe ori, la capătul ei nu întîmpini decît dezamăgire şi disperare. Tinerii au continuat să sape şi, cu eforturi considerabile, au dat de un strat gros, un fel de platformă din fibre de cocos împletite foarte strîns. Abia în acel moment, şi-au dat seama că era cazul să-şi tempereze entuziasmul. Devenise evident că scoaterea la suprafaţă a aurului, pietrelor preţioase sau ce-o fi fost îngropat acolo necesita forţe umane mult mai consistente decît puteau ei oferi. S-au întors acasă şi le-au spus cîtorva apropiaţi despre descoperirea lor, în speranţa că ace?tia îi vor ajuta. Au rămas, însă, extrem de dezamăgiţi cînd au constatat că nimeni nu era dispus să se angajeze într-o asemenea aventură, pe care o considerau sortită eşecului. John Smith nu a cedat, continuînd să creadă cu fermitate că va reuşi să scoată la suprafaţă comoara mult rîvnită. S-a căsătorit şi şi-a construit o casă aproape de groapa pe care o săpase împreună cu prietenii săi. Va urma

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI