Insula (3)

in Mica enciclopedie

Aurul din insulă

Cei 3 tineri s-au străduit vreme de 7 ani să adîncească puţul, dar pereţii se surpau în permanenţă. Cum nici nu aveau uneltele necesare unei asemenea operaţii, munca lor era din ce în ce mai grea şi, cu timpul, începuseră să se teamă că devenise de-a dreptul inutilă. Cu toate acestea, ei au perseverat, în speranţa că vor deveni bogaţi, aşa că, în anul 1803, au reuşit să ajungă pînă la o adîncime de 35 metri. Un eveniment fericit i-a convins să continue cercetările. Cînd soţia lui Smith a rămas însărcinată, acesta a condus-o la Luneburg, pentru a fi consultată de doctorul John Lynds. Auzind de existenţa unei comori în insulă, doctorul a decis să se alăture tinerilor. Dispunînd, de data aceasta, de mai mulţi bani, au fost angajaţi muncitori, care au consolidat cu multă grijă pereţii puţului. Odată ajunşi la adîncimea de 45 de metri, săpătorii au descoperit o placă netedă de piatră, pe care erau scrijelite semne indescifrabile. Placa a fost arătată mai multor specialişti, dar nimeni n-a reuşit să descifreze acele semne ciudate. În cele din urmă, Smith a fixat-o pe peretele şemineului. După moartea sa, a fost dusă la Halifax, pentru ca, mai apoi, să i se piardă urma definitiv. În orice caz, descoperirea acestei plăci i-a impulsionat pe căutătorii de comori. La adîncimea de 50 de metri, ei au dat de un alt strat, şi mai gros, de scînduri. Acesta, credeau ei, avea fi ultimul obstacol care-i despărţea de comoara mult rîvnită, dar n-a fost să fie aşa. Dimineaţa, puţul era plin de apă. În zadar au adus pompe ca să  o scoată, a doua zi, puţul era din nou plin. Fără a lua în considerare principiul vaselor comunicante, ei au avut ideea de a săpa un puţ nou, pentru ca, după ce urmau să sape un tunel, să ajungă la comoară. Dar apa din primul puţ l-a inundat rapid pe cel de-al doilea, înecînd 3 muncitori, primele victime ale dorinţei neînfrînate de îmbogăţire. Decepţia a fost totală şi, pentru momentlucrurile au fost oprite. În 1849, însă, dr. Lynds reia căutările, după ce reuşise să atragă un grup de susţinători financiari. De această dată, a fost folosită tehnica numită forarea-păstaie, care consta în învîrtirea unui uriaş burghiu. Au ajuns astfel la un strat metalic. Cînd echipamentul de foraj a fost ridicat spre a fi examinat, au putut fi văzute 3 verigi masive de aur, desprinse dintr-un lanţ. Bucuria a fost de scurtă durată. Apa a ţîşnit din nou, distrugînd puţul. Lucrările au fost reluate, după  ce au fost angajaţi cîţiva ingineri cu multă experienţă în domeniu. Aceştia au constatat că apa venea din mare, printr-un pasaj subteran. Căutătorii şi-au folosit ultimele resurse băneşti pentru construirea unui imens coferdam (compartiment transversal, îngust şi etanş), care ar fi făcut posibilă pomparea apei existente în spatele lui şi înlăturarea massei de rocă şi de resturi care mascau gura tunelului, pentru a-i ajuta să ajungă la comoară. Zadarnic! Cînd credeau că reuşiseră, un imens val de apă le-a distrus toată munca. Abia în anul 1865, alţi aventurieri reiau căutările, fără rezultat, însă. În 1874, un grup de oameni de afaceri din New York decide să investească 100.000 de dolari – sumă imensă pentru acea epocă – dar au  renunţat şi ei. Lucrările se reiau, însă, în 1893, de către un agent de asigurări care angajează ingineri pricepuţi. Aceştia consideră că este mai bine să se foreze chiar prin apă. Aceste foraje le aduc dovezi clare că, într-adevăr, acolo exista o comoară consistentă, precum şi un  pergament, pe care erau înscrise literele W şi I. În culmea fericirii, agentul Blair şi partenerii săi au cheltuit sume mari de bani, dar fără a reuşi să pună mîna pe averea buclucaşă. Au sfîrşit şi ei, ca toţi ceilalţi, prin a se recunoaşte învinşi. Printre cei care au cautat comoara, s-a aflat şi viitorul preşedinte Franklin D. Roosevelt. Împreună cu cîţiva prieteni, el a pus bazele unei companii, care şi-a început activitatea în anul 1909. O nouă tentativă, un nou eşec! Gilbert Hedden, un fost magnat al oţelului, a fost ultimul care a avut curajul să se aventureze în căutarea comorii, în anul 1935. Acesta a fost ultimul eşec. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să cheltuiască bani în speranţa de a aduce la suprafaţă comoara de care erau siguri că se afla îngropată în acel loc. Care să fi fost, oare, cauza acestui lung şir de eşecuri, care s-au perpetuat de-a-lungul a 150 de ani? Nimeni, nici unul dintre specialiştii care au lucrat pe insulă nu a putut furniza un răspuns rezonabil care să explice aceste eşecuri. Să fi intervenit, oare, acele duhuri păzitoare de comori evocate în atîtea poveşti şi legende?

Sfîrşit

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI