Inteligenţa animalelor (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Viaţa oamenilor a fost dintotdeauna indisolubil legată de cea a animalelor. Crescute pe lîngă casă în vederea sacrificării, hrănite şi îngrijite pentru a asigura paza familiei, sau alintate şi iubite, uneori excesiv, pentru a îmbogăţi existenţa stăpînilor, animale şi oameni au trăit alături din negura timpurilor. Cînd omul a început să se ridice deasupra nevoilor materiale, devenit conştient că există, undeva, sus, ceva ceea ce el nu poate înţelege, şi-a dat seama că are un suflet despre care slujitorii diverselor religii i-au spus că este nemuritor.

Dar cu sufletul animalelor, s-a întrebat atunci omul, ce se întîmplă după ce ele mor? Slujitorii religiei creştine i-au răspuns clar şi răspicat la această întrebare: nu, animalul nu are un suflet nemuritor. Poate nu are un suflet nemuritor, şi-a spus, atunci, omul, resemnat că, după moarte, nu-şi va întîlni cîinele credincios sau calul său iubit, dar are totuşi o oarecare inteligenţă, pentru că el simte, de multe ori, ceea ce eu gîndesc şi mă înţelege cînd îi vorbesc. Cu toate că animalele domestice au dat aproape întotdeauna dovadă că au o capacitate de înţelegere, nimeni nu şi-a pus vreodată problema că ele ar putea atinge şi performanţe la nivel intelectual. Iată, însă, că, spre sfîrşitul Secolului XIX, germanul Wilhelm von Osten a început să susţină cu tărie că oamenii se înşeală amarnic în privinţa vieţuitoarelor care trăiesc pe lîngă el. Era ferm convins că multe animale, cu precădere caii, sînt capabile de performanţe intelectuale. În anul 1995, a apărut traducerea cărţii „Mistere nerezolvate“, scrisă de Frank Edwards. Autorul ne oferă mai multe exemple concrete care, în opinia sa, pot constitui argumente solide în sprijinul ideii că animalele nu posedă numai un tip rudimentar de inteligenţă, datorită căreia unele pot fi dresate, dar că pot ajunge chiar să rezolve probleme de matematică, cu condiţia ca cineva (sic!) să aibă răbdare să le instruiască, aşa cum se procedează cu copiii la şcoală. Vom prezenta în continuare toate cazurile menţionate de autor în cele 3 capitole dedicate acestui subiect. Să revenim, însă, la Wilhelm von Osten. El devenise atît de obsedat de acest subiect, pe care ţinea morţiş să-l abordeze de fiecare dată cînd găsea pe cineva dispus să-l asculte, încît berlinezii se cam săturaseră de el, considerîndu-l nebun. Din fericire, sărmanul om, care nu mai avea alt scop în viaţă, primeşte o mică moştenire, pe care o dedică în întregime obsesiei sale de a demonstra că animalele par a nu avea înclinaţii şi preocupări intelectuale doar pentru că nu i-a trecut nimănui prin cap ideea de a le instrui.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI