Inteligenţa animalelor (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Psihologul Oskar Pfungst nu credea în inteligenţa animalelor. Concluziile studiului său erau deja formulate cînd a început să-l examineze pe armăsarul Kluge. Toate observaţiile reputatului psiholog au fost cuprinse într-o carte, intitulată „Isteţul Hans”, tipărită în anul 1912. În esenţă, Pfungst susţinea că, într-adevăr, Hans era destul de inteligent, dar nivelul său de pregătire nu-i permitea decît să-i păcălească pe examinatorii săi. Să ne înţelegem, doar pe cei care-l examinaseră pînă atunci, categoric nu şi pe el însuşi, care a dedus cu uşurinţă felul în care tot acest spectacol a fost pus la cale. Susţinea cu tărie că Hans nu cunoştea literele sau cifrele şi că reprezentaţiile se bazau pe o înşelătorie destul de elaborată. El pretindea că imensa farsă pornea de la obligarea calului de a memora nişte semne inventate de stăpînul său – mişcări subtile şi inflexiuni ale vocii – şi de a li se supune. În opinia lui Pfungst aceasta era cheia succesului înregistrat de armăsar. Din păcate pentru bietul Wilhelm von Osten, foarte puţini au fost cei care s-au îndoit de concluziile studiului efectuat de psiholog. În ciuda insistenţelor sărmanului om, dornic să impună opiniei publice ideea că animalele sînt inteligente, nici un investigator nu a mai avut curajul să se ocupe de Hans, pe nedrept căzut în uitare, terorizaţi de teama că ar fi nevoiţi să-l contrazică pe arogantul savant. Wilhelm von Osten, un om curajos, care şi-a dedicat viaţa unei idei în care a crezut ferm, s-a stins din viaţă, singur şi amărît, în anul 1909, în vîrstă de 71 de ani. Din fericire, ideile sale nu au murit odată cu el. Osten îl cunoscuse pe Herr Krall, un om bogat din Elberfeld, care făcuse deja cîteva experienţe cu Hans. Înainte de a se stinge din viaţă, von Osten, cunoscînd pasiunea lui Krall pentru animalele inteligente, i l-a lăsat pe Hans prin testament. După ce fericitul beneficiar al testamentului şi-a luat armăsarul în primire, s-a întîmplat un lucru foarte curios: între el şi Hans s-a creat o legătură afectivă puternică. Von Osten era un om destul de nervos, din această cauză avînd loc, deseori, ciocniri între el şi învăţăcelul său, care încetineau şi îngreunau procesul de instruire şi de educare al animalului. Firea blîndă şi calmă a noului său stăpîn, grijuliu să nu-şi piardă răbdarea, i-a dat posibilitatea lui Hans să progreseze rapid.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI