Inteligenţa animalelor (8)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Karl Krall a mai cumpărat un armăsar, de data asta orb, pe care-l chema Berto. S-a înhămat la greaua muncă a instruirii lui şi, din fericire, Berto, în ciuda infirmităţii sale, nu l-a dezamăgit deloc. Bietul armăsar, orb din naştere, s-a dovedit a fi la fel de inteligent ca şi ceilalţi elevi ai lui Krall. Mai mult, el a răsturnat teoria lui Phungst potrivit căreia animalele ar răspunde la anumite semne făcute de profesorul lor. Fiind nevăzător, el n-ar fi putut percepe decît inflexiunile vocii. Karl Krall a publicat, în anul 1912, o carte, unde relata amănunţit experienţele sale, prin care ţintea să dovedească faptul că anumite animale pot avea un grad ridicat de inteligenţă. Nici unul dintre argumentele celor ostili ideii că animalele ar avea capacitatea de a se instrui nu mai stătea în picioare. Devenise cert că nu exista o înţelegere prealabilă între educator şi animale, întrucît ele răspundeau la întrebările vizitatorilor chiar şi atunci cînd stăpînul lor nu era prezent. Bineînţeles, cabalinele răspundeau doar atunci cînd aveau chef s-o facă. Dacă erau obosite sau dacă vizitatorii nu le erau pe plac, ele se încăpăţîneau să nu răspundă. Şi totuşi, ce s-a întîmplat apoi? Se pare că astfel de experienţe, în ciuda succesului obţinut de Krall, n-au mai continuat sau, dacă au continuat, nu au mai fost menţionate. Este posibil ca exploatarea inteligenţei animalelor să fi fost considerată inutilă. De vreme ce bietele animale nu puteau vorbi şi nici scrie, nu era deloc rentabil ca oamenii să-şi irosească timpul cu instruirea lor, ca să nu mai vorbim de faptul că sînt destui copii incapabili să rezolve probleme de matematică, pe care armăsarii le rezolvau cu uşurinţă, o lovitură grea penru orgoliul fiinţelor bipede. În luna octombrie a anului 1955, dispariţia unui copilaş a adus în atenţia opiniei publice un caz pentru care nu există epitet cu care l-am putea eticheta. Nişte oameni entuziaşti şi iubitori de animale au demonstrat că patrupedele au un nivel de inteligenţă şi că pot rezolva probleme de matematică. Bun, pînă la urmă, vizitatorii acestor animale s-au resemnat cu ideea, deşi unii dintre ei probabil că au suferit, constatînd că proprii copii nu atingeau nivelul lor de inteligenţă, dar să ai dovada faptului că o reprezentantă a rasei cabaline are darul clarviziunii, pe care extrem de puţini oameni îl au, este cam mult şi cam greu de acceptat. Acest caz unic a fost prezentat de Franck Edwards în cartea sa „Mistere nerezolvate”. Întîmplarea este relatată la persoana întîi, întrucît autorul este cel care s-a implicat personal. Pe atunci, el era director al departamentului de ştiri al postului de televiziune WTTV din Bloomington. Dar, s-o luăm de la început. În ziua de 11 octombrie a anului 1955, copilaşul Roonie Weitcamp, în vîrstă de 3 anişori, se juca împreună cu alţi copii în faţa casei. Deodată, el s-a îndepărtat de ei şi nimeni nu l-a mai văzut. Peste 2 ore, puţin după-amiază, erau deja declanşate ample căutări în zonă, adică pe teritoriul central al Statului Indiana. Singura informaţie obţinută de mama copilului a fost aceea că Ronnie s-a dus în pădure şi n-a mai ieşit de acolo. Respectiva pădure în care intrase micuţul era un lăstăriş ce se întindea pe o suprafaţă de mii de ari de dealuri din zona sud-centrală a Statului Indiana şi în jurul depoului naval unde lucra tatăl său. Cei 1500 de angajaţi ai depoului naval s-au alăturat agenţilor poliţiei Statului Indiana şi celorlalţi voluntari, cu speranţa că vor reuşi să-l găsească pe Roonie. Toate cercetările n-au avut nici un rezultat. Micuţul nu a fost găsit.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

COMENTARII DE LA CITITORI