Interviu cu ofiţerul de Securitate Dumitru Burlan

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

„PE NOPTIERA LUI CEAUŞESCU

ERA, PERMANENT, O BIBLIE“ (1)

 

– Cum aţi ajuns lîngă Ceauşescu, aţi cerut dvs., sau aţi primit ordin?

– În anul 1967, Serviciul Personal, din cadrul Direcţiei în care lucram, a comunicat şefilor de birou că Direcţia a Xl-a de Securitate şi Gardă are nevoie de ofiţeri tineri, iar cei interesaţi, să facă raport, dacă vor să lucreze acolo. Ştiam că această Direcţie se ocupă cu asigurarea securităţii conducerii superioare de partid şi de stat – acesta era limbajul acelor vremuri, iar titulatura era conformă cu regulamentele interne ale unităţilor militare – şi m-am gîndit că poate fi o şansă pentru mine. V-am spus doar, cred în soartă! Nu cunoaşteam pe nimeni din conducerea acestei Direcţii. Întîmplarea a făcut ca liceul seral să-l fac împreună cu Andruţa Nicolae Ceauşescu, să fiu chiar coleg de bancă cu el, dar acest lucru nu m-a stimulat în luarea deciziei mele. Repet: a fost o problemă de soartă.

– Oare de ce Andruţa Nicolae Ceauşescu se numea tot Nicolae, ca şi fratele său?

– S-au spus multe despre acest lucru. În liceu, el mi-a oferit explicaţia, în varianta lui, şi anume că, la naşterea sa, părinţii, crezînd că Nicolae, celălalt fiu al lor, proaspăt arestat, va fi omorît, s-au gîndit ca, în memoria acestuia, să dea noului-născut tot numele de Nicolae. Se ştie că Andruţa s-a născut la 3 aprilie 1924, iar Nicolae Ceauşescu, la 26 ianuarie 1918. Prin urmare, logic, la vîrsta de 6 ani, acesta din urmă nu putea fi arestat. Poate părinţii lui au presimţit faptul că e un copil năzdrăvan, diferit de ceilalţi. În tinereţea lui, avea anumite simpatii politice. Unii susţin că era simpatizant comunist, alţii, că era naţionalist – cum erau legionarii, în primele lor manifestări codreniste -, iar Jandarmeria îl purta din post în post, de la Bucureşti la Scorniceşti.

– Împreună cu dvs. au mai venit în Direcţia a Xl-a şi alţi ofiţeri de Securitate?

– Da, desigur. Toţi am fost încadraţi în această Direcţie (devenită, ulterior, Unitatea Militară 0666 – Direcţia a V-a): 8 ofiţeri, care au format o echipă de filaj.

– De ce mai era necesară o echipa de filaj, nu exista deja o unitate specială de filaj la nivelul structurii centrale a Securităţii?

– Tocmai în asta consta noutatea. Se punea problema ca anumite situaţii, care apar la nivelul conducerii superioare de partid şi de stat, să fie cunoscute de un grup cît mai restrîns. Compartimentarea şi secretizarea muncii la cel mai înalt nivel. Misiuni pentru clarificări de situaţii chiar în inima Puterii, în stat şi în partidul cu rol conducător, consfinţit în Constituţia de atunci. Problemele de compartimentare a secretului impuneau o astfel de măsură, dar şi unele restructurări din partid – existau unele persoane, la nivel de conducere, cunoscute ca avînd simpatii pentru Moscova şi cu rude la Ierusalim – pe fondul doctrinei pe care o promova Nicolae Ceauşescu. Este ştiut că Securitatea apăra valorile politice constituţionale – libertatea, suveranitatea, independenţa, unitatea naţiunii -, toate valorile politice şi pe purtătorii lor în viaţa politică. De aceea sintagma de ,,poliţie politică”, spre deosebire de poliţia clasică, este adevărată. De fapt, toate Serviciile Secrete sînt o formă de poliţie politică. Ele nu se ocupă de valorile materiale, proprietăţi, moşteniri, averi, bunuri personale etc., ci de valorile politice, de Stat şi de naţiune liberă. Drept dovadă că erau probleme de acest gen în partid, la acea vreme, şi chiar în Securitate, este faptul că, timp de aproape 2 ani, ceilalţi ofiţeri din Direcţie habar n-au avut cu ce ne ocupam noi. Din grupul de 8, doar eu şi colonelul Traian Man eram cunoscuţi în Direcţie dar, repet, fară să se ştie cu ce ne ocupăm. Ceilalţi colegi nu erau văzuţi decît în ziua de salariu.

– Ce misiuni specifice aveaţi?

– În principal, aveam misiunea de urmărire a celor căzuţi în dizgraţia conducerii superioare de partid şi de Stat, a unor persoane importante, care serveau familia prezidenţială, precum şi a copiilor preşedintelui.

– Cîteva exemple?

– Sigur, îmi aduc aminte că după înlăturarea lui Alexandru Drăghici, în anul 1968, de la conducerea Ministerului de Interne, am executat aproape 1 an de zile de filaj asupra lui şi a familiei, pentru a constata reacţiile acestuia, starea de spirit din cercul său de relaţii din ţară şi din străinătate (soţia sa, Marta Drăghici, era unguroaică). Dosarele din vremea lui au fost recent desecretizate. Vom afla ce şi cum, abia acum…

– Alexandru Drăghici nu şi-a dat seama că este filat?

– Cred că şi-a dat seama, atunci cînd a plecat la Odorheiu Secuiesc, împreună cu familia lui, la o cabană, în munţi. Noi, echipa de filaj, l-am urmat acolo şi, împreună cu cîţiva ofiţeri de pe plan local, îl filam pas cu pas. Eram cazaţi la hotel. Oraşul era mic şi, imediat, populaţia, majoritar maghiară, şi-a dat seama că sîntem străini de localitate şi că ne preocupă familia Drăghici. Este suficient să spun că am aşteptat timp de 2 ore pe scaun, la frizerie, să fiu tuns. Nu s-a sinchisit nimeni de mine, cu toate că cerusem serviciul ăsta, în limba română. Pînă la urmă, am părăsit frizeria. Colegul meu, căpitanul Constantin Vasilescu, a fost la un pas de a fi linşat de un grup de localnici pe o stradă, în timp ce urmărea o persoană care l-a contactat pe Drăghici („legătură”, cum îi ziceam noi). Numai prezenţa sa de spirit l-a salvat. L-am mai urmărit pe Constantin Pîrvulescu, fostul membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. în perioada 1952-1960. A fost o sarcină uşoară, deoarece Pîrvulescu era deja în vîrstă, se deplasa greu şi, de vizitat, nu-1 mai vizita nimeni. Cine dorea să apară pe lista vizitatorilor săi? Telefonul lui era ascultat… în orice caz, nu putea să facă nici o mişcare fără ca noi să o cunoaştem.

– Dvs. aveaţi în atenţie şi persoanele care serveau familia prezidenţială?

– Desigur. Aceste persoane, aflate în imediata apropiere a familiei Ceauşescu, erau în permanenţă în atenţia noastră. Este o practică internaţională ca agenturile să încerce să racoleze astfel de persoane.

– Despre ce persoane este vorba?

– Din rîndul celor care serveau familia prezidenţială făceau parte, obligatoriu: un croitor, un bucătar, doi ospătari, o coafeză, un doctor. Pe lîngă aceştia, la casa prezidenţială mai existau şi alte categorii de personal, cum ar fi: femei de serviciu, spălătorese, lenjerese, surori medicale, electricieni, administrator, operator de film…

– Operator de film? Vorbiţi serios?

– În interiorul vilei (pe care o numeam „obiectiv”) exista o sală de proiecţie, unde, în special, Elena Ceauşescu viziona diferite filme care intrau în ţară, ca urmare a unor protocoale sau convenţii, şi care nu puteau fi introduse în circuitul cinematografic, din lipsă de fonduri. Familia Ceauşescu le viziona, după care pelicula era retumată Arhivei Cinematografice.

– Cine mai viziona aceste filme?

– De obicei, în afară de familie, nimeni. Foarte rar se mai nimerea cîte un invitat.

– Ce program avea acest personal de serviciu?

– Cu siguranţă, persoanele din anturajul lucrătorilor din vila prezidenţială îi invidiau pe aceşti „fericiţi ai sorţii”, pentru că au ajuns aşa aproape de familia Ceauşescu. În realitate, viaţa lor era un calvar. În primul rînd, aveau un program de mai mult de 16 ore. Elena Ceauşescu nu admitea ca acest personal să lucreze în ture, cu toate propunerile făcute de conducerea Sectorului de Reprezentare şi de cea a Direcţiei noastre, de a limita programul acestor lucrători la 8 ore pe zi. Propunerile noastre au fost respinse de Elena Ceauşescu. Salariul era acelaşi ca în întreprinderi şi oamenii respectivi beneficiau doar de un mic spor, de 300-400 de lei pe lună, orele suplimentare nefiind plătite. Cu ocazia unor vizite oficiale la nivel de şefi de stat, de regulă, la plecarea invitatului, personalul de servire primea cadouri şi chiar anumite valori. Cadourile le erau lăsate acestor lucrători. Mici cadouri din aur, de exemplu. Valuta, însă, li se confisca. Se acordau prime în moneda naţională, mergînd pînă la 500 de lei. Munca lor nu era niciodată apreciată la adevărata ei valoare. Se aflau într-un permanent stress. Elena Ceauşescu, pentru a verifica dacă femeile de serviciu au măturat şi au spălat peste tot, punea semne, de exemplu: o bucată de scotch în cadă, iar, sub covor, la mijloc, cîte o frunză uscată. Cînd aveau cîte o problemă personală, aceştia evitau să se confeseze Elenei Ceauşescu sau şefului Sectorului Reprezentare, şi apelau la mine.

– Şi dvs. le rezolvaţi problemele?

– Nu. Dar, cunoscînd situaţia în care se găseau şi pentru a le face viaţa puţin mai plăcută, încercam să le rezolv cererile. De exemplu, neavînd posibilitatea să se aprovizioneze cu produse alimentare pentru casă, aproape în fiecare săptămînă le procuram, prin Întreprinderea de Aprovizionare şi Desfacere a Gospodăriei de Partid, anumite produse: făină, mălai, cafea, ţigări, ness, carne, mezeluri… pe care le trimiteam la Restaurantul ,,Tolstoi”, iar ei, cînd plecau, în jurul orelor 22 – 23, treceau pe acolo, le plăteau şi le luau acasă. Le mai rezolvam şi probleme legate de locuinţă, de medicamente, de stagiul militar al copiilor, de încadrarea unor membri ai familiilor în serviciu, de achiziţionarea unor obiecte electronice.

– De fapt, ce obligaţii de serviciu aveaţi faţă de acest personal?

– Încă de la angajare şi, apoi, de 2-3 ori pe an, cu aceste persoane se făceau pregătiri contrainformative. Li se reamintea rolul pe care îl aveau, se conştientiza importanţa muncii lor, se reactivau vigilenţa şi discreţia în mediul lor de relaţii, li se explica modul în care să se protejeze în situaţia în care anumite persoane străine vor căuta să intre în contact cu ei pentru a fi exploataţi ,,în orb ” cu privire la activitatea lor, sau pentru a fi recrutaţi. Erau îndemnaţi să semnaleze dacă în anturajul lor pătrundeau, sau se infiltrau persoane suspecte, cu intenţii de compromitere a lor şi a familiei prezidenţiale, să ceară sprijinul organelor de specialitate, pentru a fi protejaţi înainte de a fi prea tîrziu. În acest sens, activitatea mea era foarte complexă, ea avînd scopul de a preveni asemenea evenimente. Un accent deosebit se punea pe preîntîmpinarea unor situaţii care ar fi creat dependenţa lor faţă de unele persoane străine, din anturajul dubios, interlop, ori chiar al acelora cu anumite pretenţii artistice, ştiinţifice sau culturale, care şi-ar ascunde, sub masca onorabilităţii, intenţiile compromiţătoare, infracţionale, de şantaj sau de corupţie etc.

– Au fost încercări de racolare a unor persoane de serviciu de către o agentură străină?

– În mod direct, nu, sau, cel puţin, nu cunosc eu astfel de cazuri. Despre unele situaţii petrecute în perioada în care am lucrat acolo, încă nu pot vorbi, pentru că s-ar periclita siguranţa naţională în materie de securitate şi gardă, din prezent. Poate în următoarele volume am să relatez cîteva cazuri cu final tragic. Pentru pregătirea de specialitate a celor din unităţile speciale de securitate, protecţie şi gardă, pentru uzul lor intern, cu aprobările de rigoare, pot să vorbesc în clar. Dar am să vă povestesc un caz care ne-a dat foarte mult de lucru. Operatorul care proiecta filme în obiectiv se numea Ion Radu. Era căsătorit, iar nora lui lucra ca proiectantă la un Institut de Proiectări de pe Strada Căderea Bastiliei. Am fost sesizaţi că fiul lui Ion Radu şi soţia acestuia au fost văzuţi în anturajul unor italieni, la Hotelul „Continental”, din Timişoara. Vă daţi seama în ce situaţie am fost pus, cînd am aflat că fiul celui care proiecta filme familiei prezidenţiale era „legătura” unor cetăţeni străini. Imediat, am luat cele mai complexe măsuri, pentru a afla în ce scop au fost contactaţi fiul şi nora acestuia. A fost informată conducerea Direcţiei şi s-au extins măsurile de verificare. Într-o lună de zile, am stabilit adevărul asupra situaţiei. Era vorba de o „bişniţă” cu ţigări, cafea, bijuterii… pe care italienii le aduceau în România şi, prin diverşi intermediari, cum erau acei membri ai familiei Radu, le plasau în Timişoara, Sibiu şi Bucureşti. Am primit aprobarea să îl avertizez pe operatorul Ion Radu despre activitatea ilegală a fiului său şi să-i recomand să intervină pentru încetarea legăturii de acest tip, pe care fiul şi nora lui o aveau cu italienii. Într-o discuţie, l-am informat pe Ion Radu despre activitatea fiului său şi despre faptul că nu a pus în aplicare măsurile necesare, în conformitate cu pregătirile contrainformative pe care le efectuasem cu el, avertizîndu-l că, dacă fiul său nu încetează, voi fi obligat să informez conducerea superioară. În mod surprinzător, Ion Radu s-a arătat mirat de cele auzite, ba, mai mult, a negat că aceste informaţii ar fi adevărate. Eu, totuşi, l-am sfătuit să aibă încredere în tot ceea ce i-am spus şi să ia măsurile de rigoare. Credeam că totul s-a încheiat, dar fiul său a continuat afacerile cu italienii, astfel că, o lună de zile mai tîrziu, am fost nevoit să-i convoc la discuţie pe tată şi fiu. Discuţia s-a purtat la restaurantul Hotelului ,,Tolstoi”, la o cafea şi un pepsi. Acolo, l-am pus pe fiu să relateze în faţa tatălui cum stau lucrurile. Tînărul a povestit corect ce s-a întîmplat, însă Ion Radu făcea „feţe-feţe” şi susţinea că nu-i venea să creadă că aşa stau lucrurile. În final, el m-a ameninţat că o să-i spună „tovarăşei Elena” că eu am ceva cu el, că îl urmăresc şi că îi urmăresc şi familia. I-am replicat că poate să o abordeze pe „tovarăşa Elena” în această problemă, dar să-i relateze şi ce a făcut fiul său. Pînă la urmă, situaţia s-a aplanat. Interesant este că, peste ani (după 1989), aveam să aud din gura unui fost şef al norei lui Radu, inginerul Vasile Andrieş, o cu totul altă versiune. În perioada în care se cerceta relaţia familiei lui Ion Radu cu italienii, nora acestuia povestea, la serviciu, colegilor mai apropiaţi că este permanent urmărită de un colonel de Securitate, pe nume Burlan, care o tracasează şi o spionează fără rost. Cînd i-am spus inginerului Andrieş că eu sînt colonelul Burlan, şi după ce i-am

relatat situaţia adevărată, acesta a fost de-a dreptul şocat.

– Persoanele de serviciu prezidenţial cît timp rezistau capriciilor „tovarăşei Elena”?

– În general, schimbările de personal erau dese. Nu se acceptau greşeli, erau preferate fetele tinere, necăsătorite şi fără obligaţii. Unele dintre ele dormeau în interiorul obiectivului, în camere de serviciu. Existau şi persoane cu stagii lungi de activitate în obiectiv. Îmi aduc aminte de doamna Polixenia Ciobanu, coafeză, care rezistase mai bine de 10 ani în suita „tovarăşei Elena”. Pînă cînd, la un moment dat, „tovarăşa” s-a săturat de ea şi a cerut şefului de Direcţie să caute un pretext pentru a o schimba, fără, însă, ca acesta să lase impresia că iniţiativa îi aparţinea ei. S-a întîmplat ca, în perioada respectivă, fiica Polixeniei Ciobanu să rămînă gravidă, iar mama ei a contactat o doctoriţă care locuia în Cartierul Berceni, pentru a-i face, în mod ilegal, un chiuretaj. I s-a raportat imediat „tovarăşei Elena”, cerîndu-i-se acordul pentru organizarea unui flagrant. „Tovarăşa” a aprobat ca doctoriţa să fie lăsată să-i facă acel chiuretaj tinerei, după care Polixenia a fost îndepărtată. După intervenţia Miliţiei şi întocmirea procesului verbal de constatare, Polixenia Ciobanu a apelat la „tovarăşa Elena”, cerîndu-i protecţie. „Tovarăşa Elena” i-a promis că o să intervină pentru a muşamaliza lucrurile, dar i-a precizat că nu va mai putea lucra la preşedinte. „Tovarăşa” nu numai că şi-a atins scopul îndepărtînd-o pe Polixenia, dar a apărut şi ca „o mamă bună”.

– Cum aţi aflat aşa de repede despre toate acestea?

– Asupra tuturor acestor persoane apropiate de familia Ceauşescu, noi luam măsuri complexe de verificare, mergînd pînă la plasarea de microfoane în apartamentele lor. Introducerea tehnicii operative de ascultare în locuinţele personalului de serviciu ne ajuta pe noi să aflăm dacă aceşti angajaţi discută cu familiile despre activitatea celor din conducerea superioară de partid şi de Stat, despre comportamentul acestora şi despre programul lor. Cu toate că noi le făceam pregătirea contrainformativă, unele dintre aceste persoane nu respectau sfaturile noastre şi, în familie sau în cercurile lor apropiate, pentru a-şi da importanţă, dezvăluiau, cu lux de amănunte, mîndri nevoie mare, tot ceea ce se întîmpla în obiectiv. A existat un astfel de caz, cel al bucătarului Vasile, care era foarte bine cunoscut şi apropiat de familia prezidenţială. Din ascultările noastre, a rezultat că acesta îi povestea soţiei sale tot ce se petrecea în obiectiv. Ea, la rîndul ei, relata unor cunoscuţi intimi, după plecarea soţului la serviciu, cele aflate de la el. Totodată, am aflat şi că Vasile sustrăgea cantităţi mari de produse alimentare din obiectiv. „Tovarăşa Elena” a fost informată asupra acestor lucruri şi a dispus îndepărtarea bucătarului, cu indicaţia de a i se da un loc bun de muncă. A fost sprijinit, ulterior, pentru a fi numit bucătar-şef la un mare restaurant din Bucureşti, pentru că, profesional, era un adevărat maestru, dar, în anturajul prezidenţial, o adevărată catastrofă.

– Introduceaţi tehnică operativă de ascultare în apartamentul celui vizat, în mod secret?

– Acest lucru se efectua în urma unor măsuri foarte complexe. Procedurile sînt universale, la toate Serviciile din lume care se respectă şi îşi îndeplinesc cu cinste misiunile secrete. Înainte de 1989, astfel de operaţiuni erau strict secrete, de importanţă deosebită. Acum, toată presa le descrie, sînt cărţi traduse, tipărite de edituri străine, care le relatează ca pe nişte curiozităţi de specialitate. Am să arăt, spre exemplu, din relatările experţilor, experienţa occidentală în materie. Dacă persoana vizată locuia la bloc, trebuia ca, pe palierul respectiv, precum şi deasupra şi dedesubtul apartamentului să nu fie nimeni acasă. De aceea, se obţineau informaţii despre toţi vecinii şi, prin diverse suberfugii, se acţiona într-un moment al zilei cînd instalarea aparaturii era posibilă. Se realiza, în secret, mulajul după cheile casei, folosindu-se chiar cheile persoanei respective. Aceste chei erau sustrase, prin diverse tertipuri, din haina sau geanta urmăritului şi repuse la locul lor, după realizarea mulajului. Un specialist proba dublurile, cînd urmăritul nu era acasă, pentru a se asigura că sînt bine executate, după care se stabileau ziua şi ora la care o echipă de specialişti urma să instaleze tehnica operativă în casă. Am avut şi un caz deosebit, atunci cînd, la instalarea unei astfel de tehnici în locuinţa administratorului Arsene, de la obiectivul din Strada Primăverii, a apărut ceva neprevăzut. Fără ca noi să ştim, în noaptea premergătoare acţiunii, la locuinţa acestuia a sosit o nepoată de 14-15 ani, din provincie, care a rămas să doarmă acolo după plecarea la serviciu a administratorului şi a familiei sale. Cel care a intrat să verifice apartamentul a lucrat superficial: fata a auzit că a intrat cineva în casă şi, de frică, s-a ascuns după uşa din bucătărie. Dîndu-se liber echipei operative, aceasta a intrat în casă şi, în mai puţin de 3 ore, a instalat microfoanele. În tot acest timp, fata a stat ascunsă după uşă, în bucătărie. La venirea unchiului de la serviciu, ea i-a relatat că 2-3 persoane au intrat în casă şi au făcut găuri în pereţi (aşa a auzit ea). Administratorul, a doua zi, s-a dus la „tovarăşa Elena” şi i-a raportat că nişte persoane necunoscute, probabil de la Securitate, i-au violat apartamentul. „A dispărut ceva din casă?”, l-a întrebat „tovarăşa”. „Nu”, a răspuns Arsene. „Poate i s-a părut fetei”, a continuat „tovarăşa”, apărîndu-ne pe noi.

– Totuşi, eşecuri nu au fost?

– Ştiţi bine că acest lucru se făcea de către o echipă de specialişti de înaltă calificare, dotaţi cu unelte sofisticate. Microfonul se introducea în perete, iar gaura era astupată atît de artistic încît nu puteai să-ţi dai seama unde a fost implantat. Se cunoştea dinainte culoarea peretelui sau a tapetului. Totul era făcut cu mare artă.

– Aţi avut şi furturi din cadrul obiectivului Primăverii?

– Da, furturi au fost mai multe, dar mai deosebite sînt 2-3 cazuri. Fie datorită educaţiei, fie că nu rezistau tentaţiei, fie din alte cauze. Multe şi mărunte. Fiind prea tineri, unii se purtau copilăreşte, mizînd pe faptul că vor fi iertaţi de cei pentru care lucrau. Aşa cum vă spuneam mai înainte, Elena Ceauşescu nu accepta ca în casă să lucreze fete căsătorite.

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI