Interviu cu preot dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru, la 6 luni de la trecerea la cele veşnice a lui Corneliu Vadim Tudor

in Lecturi la lumina ceaiului

Pe 15 martie 2016 se împlinesc 6 luni, nedrepte, de la trecerea în veşnicie a celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. Familia, prietenii, colaboratorii vor sã-i aducã un pios omagiu, fiecare în felul sãu, dovedind, în acest fel, cã acest mare OM n-a fãcut umbrã pãmîntului degeaba, ci cã a lãsat în urma sa amintiri nepieritoare, care trebuie cumva rememorate. Din acest motiv, ne adresãm cu cîteva întrebãri celui care i-a fost duhovnic, frate, prieten, ajutor de nãdejde în momentele fericite şi mai puţin fericite ale existenţei sale, Pãrintelui Profesor Dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru, parohul Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou de la Kilometrul Zero al României.
. Carmen Ionicã: Bunã-ziua, pãrinte. Am onoarea sã vã iau acest interviu, chiar dacã nu într-un moment fericit al existenţei noastre. Se împlinesc şase luni de cînd cel care a fost numit Tribunul tuturor românilor a trecut la cele veşnice. Ştim cîtã suferinţã a lãsat în urma sa, dar ceea ce vrem sã aflãm de la dvs. sînt momentele pe care le-aţi petrecut împreunã cu domnia-sa, cum l-aţi cunoscut, ce bucurii şi suferinţe aţi trãit împreunã.
. Preot dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru: Doamne ajutã! L-am cunoscut pe omul de culturã, poetul, şi, cu toatã smerenia, prietenul şi fiul meu duhovnicesc Corneliu Vadim Tudor, în urmã cu mai mulţi ani, prin intermediul unui prieten comun, marele om de televiziune Aristide Buhoiu, şi el plecat prematur la Domnul în septembrie 2006… Împreunã cu Aristide înfiinţasem Uniunea pentru Societatea Civilã, unde eram vicepreşedinte, un organism care promova cultura şi spiritualitatea naţionalã. Astfel l-am cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor, acest om cu mintea înaltã cît un munte… Cu el vorbeam aceeaşi limbã: limba vechilor cazanii, limba Evangheliei… Pur şi simplu, ne-am împrietenit de cînd ne-am cunoscut. Ne-am întîlnit apoi, în scurt timp, la ziua de naştere a unui alt mare prieten comun, vocea de aur a folclorului românesc, Ion Dolãnescu.
. Carmen Ionicã: Biserica Sfîntul Gheorghe-Nou – pe care o slujiţi, şi a cãrei prezentare o facem şi noi în paginile revistei „România Mare“, datoritã frumoasei monografii pe care cu dragoste aţi scris-o, de care v-aţi ocupat cu pasiune şi cu un mare interes, poveste pe care nu vã sfiiţi s-o faceţi cunoscutã tuturor celor care au rãbdarea sã vã asculte – are o istorie foarte veche, dar poate puţini oameni ştiu istoria mai recentã a acesteia, mai ales din perioada comunistã, cînd a fost la un pas de a fi demolatã. Spuneţi-ne cum s-au derulat lucrurile atunci.
. Preot dr. Emil Nedelea Cãrãrmizaru: Se pare cã perioada anilor ’80 a fost într-adevãr una foarte grea pentru monumentala bisericã brâncoveneascã Sfîntul Gheorghe-Nou din inima Bucureştilor. Realmente, o minune dumnezeiascã şi ocrotirea ctitorului ei, Sfîntul Voievod şi Martir Constantin Brâncoveanu, au fãcut ca aceast sfînt lãcaş sã nu cadã sub şina nemiloasã a buldozerelor… Astfel, cu toatã responsabilitatea afirm cã trei oameni au contribuit la salvarea ei: arhitecta Hanriette Delavrancea, fiica marelui dramaturg Barbu Ştefãnescu Delavrancea, arhitectul Alexandru Budişteanu, care avea calitatea de arhitect-şef al Capitalei în vremea aceea, şi, nu în ultimul rînd, prietenul nostru Corneliu Vadim Tudor, un apãrãtor fervent al Bisericii… Se ştie cã domnia-sa a protestat în scris la Nicolae Ceauşescu, împreunã cu un grup de intelectuali români, împotriva demolãrii bisericii Sfînta Vineri din Bucureşti, lãcaş devenit simbol al martirajului creştin ortodox românesc, în vremea ateismului comunist. Acesta aratã caracter, curaj, credinţã, patriotism şi demnitate, într-o vreme cînd mulţi, foarte mulţi preferau sã tacã… Se ştie cã era un om cu suflet mare, un om milostiv, iar atunci cînd a avut posibilitatea, a ajutat financiar multe biserici, mînãstiri sau aşezãminte culturale. Aş menţiona aici sprijinul pe care l-a acordat pentru restaurarea Mînãstirii Sîmbãta de Sus, o altã ctitorie brâncoveneascã, cetate de apãrare a ortodoxiei româneşti în inima sfintei noastre Transilvanii…
. Carmen Ionicã: Toatã lumea ştie cît era de religios Corneliu Vadim Tudor. Provenea dintr-o familie cu frica lui Dumnezeu, pãrinţii lui fiind creştini dupã evanghelie. Mama sa i-a insuflat, încã de cînd era mic, aceastã credinţã, şi Vadim Tudor a continuat sã lupte pe tãrîmul ei şi cînd s-a desprins din cuibul cald al copilãriei. Acest lucru se poate vedea şi din lucrãrile lui, din poezii. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universitãţii din Bucureşti în 1971, secţia de Sociologie, cu lucrarea de licenţã „Sociologia Religiei“. Apoi, peste ani, şi-a dorit din tot sufletul sã obţinã şi doctoratul pe aceeaşi temã, dar, din pãcate, timpul n-a mai avut rãbdare. În perioada cînd a început sã lucreze la teza de doctorat v-a cerut sprijinul, i-aţi dat sfaturi legate de aceastã lucrare?
. Preot dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru: Ar fi loc de scris o carte pentru a vorbi despre teologul şi Omul lui Dumnezeu Corneliu Vadim Tudor… Realmente, dialogurile pe care le aveam cu domnia-sa despre credinţã, viaţa veşnicã, teologia patristicã sau rolul Bisericii Ortodoxe în Istoria neamului nostru românesc curgeau ca un fluviu neostenit spre crugul luminii neânserate… Venea destul de frecvent la biserica unde îl slujesc pe Dumnezeu, lãcaşul de suflet al lui Vodã Brâncoveanu, şi ultima sa ctitorie; biserica unde odinioarã au fost sãvîrşite slujbe de prohodire a lui Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Octavian Goga, Ioan Alexandru, apoi prietenul nostru Ion Dolãnescu… Se închina cu reverenţã, ori de cîte ori avea prilejul, la moaştele Sfîntului Martir Constantin Brâncoveanu, sau la mîna dreaptã a Sfîntului Ierarh Nicolae din acest sfînt lãcaş, pentru care avea o evlavie deosebitã, ştiind cã era darul de suflet al Voievodului martir şi întregitor de neam Mihai Viteazul… Într-o searã, cu aproximativ şase luni înainte de a pãrãsi aceastã lume, dupã ce a sãrutat cu smerenie sfintele odoare, m-a rugat sã nu uit cã dacã Dumnezeu va hotãrî ca el sã plece din lumea aceasta, testamentul sãu este ca slujba sa de înmormîntare sã fie ţinutã în aceastã bisericã voievodalã, cu valoare de simbol naţional… Îmi spunea: „În acest loc i s-a fãcut slujba de înmormîntare lui Eminescu, aici vreau sã fiu şi eu prohodit, iar necrologul sã-l ţi tu, frate Emile…“. Era un om luminat de Dumnezeu, cu credinţã statornicã, şi cred cã simţea cã va pleca… Este ştiut faptul cã avea şi un imens simţ al umorului… Ştiind acest lucru, i-am rãspuns zîmbind printr-o glumã: „Nu am timp pentru prieteni…“. Din pãcate, presimţirea lui s-a adeverit… Iar eu, împreunã cu iubitoarea sa familie, dar şi cu cealaltã familie mai mare – zecile de mii de românii din toatã ţara – care au venit sã-i aducã un pios omagiu, l-am privegheat cu rugãciuni neîntrerupte trei zile şi trei nopţi… O mare de iubire, respect, flori şi fãclii aprinse pentru sufletul sãu credincios… Revenind la evocarea personalitãţii sale, cu adevãrat în cîteva cuvinte nu putem cuprinde profilul ontologic al unui Om atît de mare… Corneliu Vadim Tudor a fost un poet de geniu, un scriitor luminat, un patriot fierbinte cît un vulcan, un mare erudit, cu o memorie uluitoare, un pamfletar şi jurnalist cu un condei atît de ascuţit… O enciclopedie umanã care se naşte poate o datã la o mie de ani… Întodeauna, dupã ce se reculegea în sfîntul lãcaş, îl invitam la cancelaria parohialã, care se aflã în imediata apropiere a bisericii. Vã spun cã atunci cînd venea la bisericã, pur şi simplu parcã era alt om… Îşi lãsa deoparte haina omului politic, atît de vulcanic cum îl cunoştea toatã lumea, se liniştea şi vorbea cu Dumnezeu… Dupã aceea, dacã întîmplãtor televizorul din cancelarie era deschis pe vreun post de ştiri, mã ruga sã-l închid, spunîndu-mi cã este sãtul de jungla politicã din România. Ca de obicei, puneam un CD cu muzica unor mari clasici, precum Mozart, Antonio Vivaldi sau Beethoven. Şi astfel, împreunã cu cîţiva prieteni, vorbeam ore în şir pe teme teologice de cea mai înaltã frecvenţã spiritualã, despre culturã, sau despre istoria naţionalã, pe care o cunoştea atît de bine. O adevãratã şezãtoare a sufletului românesc… Iarna mã ruga sã fierb un vin bun, dupã care, în faţa unei cãni de vin fiert, depãnam amintiri sau prezentam imagini verbale despre cãrţile de temelie ale culturii naţionale şi universale. Acest om era cu adevãrat un ocean de cunoaştere, o enciclopedie şi un mare orator… la aceste întîlniri vorbea mult… Avea ce spune… Însã cu smerenie vã mãrturisesc cã şi eu aveam privilegiul de a fi ascultat cu multã atenţie… Întrebãrile pe care mi le punea erau întotdeauna de esenţã şi de profunzime. Cunoştea foarte bine Sfînta Scripturã, îl ajuta memoria excepţionalã pe care o avea. Era foarte atent la fiecare cuvînt, la fiecare nuanţã pe care le exprimam şi le cuprindea, le înţelegea la cel mai înalt şi rafinat nivel. Era un dialog fascinant cu un om de culturã şi un teolog de excepţie… Din pãcate, nu a mai avut timp sã isprãveascã ceea ce începuse, doctoratul în teologie, pe care îl merita pe deplin. Vorbeam adeseori pe acestã temã, dar timpul a stat împotrivã…
. Carmen Ionicã: Aţi fost preotul care a oficiat slujba de înmormîntare, alãturi de un mare sobor de preoţi. Înainte, însã, de acest moment nefericit, aţi participat, alãturi de familie, la diverse momente festive. Povestiţi-ne despre acestea şi cum era Corneliu Vadim Tudor în astfel de împrejurãri.
. Preot dr. Emil Nedelea Cãrãmizaru: Aşa este, am participat la multe momente deosebite din viaţa frumoasei sale familii. Distinsa doamnã Doina Tudor, soţia sa, cele douã fete, Lidia şi Jeni, copii educaţi, ştiu ca şi mine cît de frumoase erau acele clipe de sãrbãtoare. De cele mai multe ori, ne vedeam la zilele de naştere ale membrilor familiei, atmosfera fiind superbã, cu lume bunã, oameni de calitate, care înconjurau familia cu multã dragoste. Tribunul era întodeauna în centrul atenţiei, creînd o atmosferã de veselie, de bunã dispoziţie… Iubea foarte mult oamenii şi se simţea în largul sãu atunci cînd era înconjurat de familie şi de prieteni. Am spus cã iubea oamenii, şi în acest context aş vrea sã-mi îngãduiţi a evidenţia acea calitate deosebitã a profilului sãu moral: Corneliu Vadim Tudor era cu adevãrat un mare filantrop. Este cunoscut faptul cã iubea mult animalele, pe care le considera, în mod justificat, creaţia lui Dumnezeu… Dar în primul rînd el fãcea mult bine oamenilor necãjiţi. Nu trecea pe nimeni cu vederea din cei care direct sau indirect îi cereau ajutorul. Mã suna de multe ori la telefon cerîndu-mi sprijinul pentru a alina, printr-o faptã bunã, durerea unor semeni aflaţi în suferinţã. Împreunã cu
domnia-sa, am avut posibilitatea de a da o mînã de ajutor la înmormîntarea unei prietene de suflet a sa, marea actriţã Marga Barbu, soţia scriitorului Eugen Barbu. Mã chema, de asemenea, atunci cînd trimitea ajutoare la sinistraţi sau la familiile sãrace, pentru a binecuvînta alimentele şi lucrurile necesare acestora, iar lista faptelor sale bune poate continua mult timp… Dumnezeu le ştie mai bine… Cu permisiunea dumneavoastrã, am sã mai evoc o întîlnire de suflet pe care am avut-o cu regizorul Sergiu Nicolaescu, în prezenţa Tribunului. L-am rugat pe marele regizor sã realizeze un film artistic, care sã cuprindã viaţa, dar şi martiriul Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale, ştiind cã martiriul Brâncovenilor este unic în lume prin înãlţimea jertfei lor… Sergiu Nicolaescu a primit cu bucurie propunerea mea, dar mi-a pus o condiţie: „Sã-l conving pe Vadim sã scrie scenariul acestui film“… Zis şi fãcut, Tribunul a acceptat de îndatã ce l-am rugat acest lucru… Proiectul exista, dar timpul din pãcate a stat împotrivã şi de aceastã datã… Au plecat amîndoi, unul dupã altul… Cine ştie, poate altcineva va duce la îndeplinire acest veritabil şi sublim testament al acestor oameni de seamã ai României… Prin intermediul lui Corneliu Vadim Tudor am cunoscut-o pe distinsa doamnã avocat Paula Iacob. Cu celebra arhitectã a „Casei Poporului“ Anca Petrescu venea la bisericã şi apoi îi aveam ca oaspeţi de suflet în casa mea… Amintiri frumoase, de neuitat, într-o lume supusã uitãrii şi nemiloasei treceri… S-au scurs şase luni de cînd Omul cu mintea de diamant, Corneliu Vadim Tudor, a plecat spre viaţa veşnicã, pe care a mãrturisit-o şi în care credea cu neatinsã statornicie pe temelia sfintei învãţãturi a Mîntuitorului nostru Isus Christos… Veşnicã sã-i fie pomenirea, în veci, Amin!

COMENTARII DE LA CITITORI