Întîlnirea mea cu Charlie Chaplin (1)

in Polemici, controverse

Eram – cîţiva ani buni în urmă, invitat la Londra, nu în condiţia sublimă a unei burse anemice, ci în condiţia atroce a unui tratament oficial. Nici un timp al vieţii mele nu poartă o asemenea pecete de ireal, de coşmar cu nuanţe de feerie, ca acela, scurt, din fericire foarte scurt, în care Rolls-Royce-urile mă purtau de la un bancher la altul, ca într-un Kafka tehnicolor.
Fără îndoială, punctul cel mai înalt al acestui delir de onoruri a fost momentul în care însuşi arhiepiscopul de Canterbury ne-a acordat, în mijlocul ruinelor Catedralei gotice de la Coventry, graţia unei ample convorbiri, graţie pe care o datoram, fireşte, faptului că delegaţia noastră de cineaşti fusese confundată cu o delegaţie guvernamentală, a cărei zi de vizită la Coventry coincidea – printr-o ciudată întîmplare – cu a noastră, a celor mai mărunţi. Voi păstra întotdeauna o plăcută amintire arhiepiscopului de Canterbury căruia, deşi un subaltern i-a dezvăluit – printr-un anume cifru delicat – eroarea de vodevil în care se cufunda, a continuat apoi, după cîteva clipiri de pleoape, să convorbească generos cu noi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, înaltul prelat ştiind, pesemne, că există o consecvenţă chiar şi în eroare.
Toate celelalte întîmplări ale noastre erau însă întîmplări de carton.- nimic real nu se petrecea în acest timp drogat de ceremonii – pînă cînd, într-o dimineaţă am fost anunţaţi că, folosindu-se căi de simpatie ori prietenie lăturalnice, mult mai eficace decît cele oficiale, se obţinuse pentru cei 3 membri ai delegaţiei de cineaşti români dreptul de a asista – pe un platou de lîngă Londra –
la turnarea unor scene dintr-un film de mare prestigiu, dirijat de un bătrîn şi venerabil artist.
Acest mare artist era şi el un înalt prelat, care de foarte, foarte multă vreme nu mai oficiase. Ştiam, de asemenea, că acest mare artist nu îngăduia niciodată o prezenţă străină la filmare – onoarea pe care ne-o acordase, nouă, celor 3 necunoscuţi, era deci tot o formă a arbitrariului său.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cum se spune, ne găseam la intrarea studioului bătrîn, delabrat, echipat însă după ultimul strigăt al tehnicii, mă rog, o obişnuită perversitate englezească.
Controlaţi să nu introducem vreun aparat fotografic în studio, cu aceeaşi severitate cu care peste ani de zile am fost controlat la Aeroportul din Londra pentru a împiedica intenţiile mele de a deturna în cine ştie ce direcţie avionul care urma să mă ducă la New York, ni s-a îngăduit apoi să intrăm în studio. Atmosfera comună a unei zile de filmare, descrisă atît de bine, de-a lungul anilor, de reporterii revistei „Cinema”, nimic nou, nimic surprinzător decît, poate, prezenţa rulotelor marilor vedete.
După o aşteptare firească, a apărut pe platou, foarte firesc, marele artist: a fost întîmpinat cu o politeţe firească de către actori şi tehnicieni, care, de altfel, se confundau firesc între ei, iar el le-a răspuns foarte firesc, cu o glumă – maximum două – atît cît era firesc, după care, fireşte, au început să lucreze.
Apoi, venerabilul artist ne-a privit, pe noi, cei trei intruşi – s-a încruntat amintindu-şi slăbiciunea de peste zi cînd, pesemne, se smulsese îngăduinţa, ne-a privit ca Puntilla pe sluga sa Matti, a doua zi cînd se limpezea – dar, cum era firesc, n-a mai zis nimic şi a continuat să lucreze.
Atunci eu mi-am părăsit colegii şi – în mod egoist – am ales un loc de observaţie mult mai discret (curiozitatea mea nu trebuia să fie provocatoare). Şi, într-un fel, mult mai pătrunzător, un unghi leneş, undeva, în spatele lui, de unde puteam să-i prind perfect profilul, mîinile (mult mai interesante văzute din spate), în sfîrşit, tensiunea întregii lui fiinţe, felul în care această tensiune se proiecta pe faţa actorului Marlon Brando.
Dădu apoi cîteva indicaţii în şoaptă lui Marlon Brando. Marlon Brando îl ascultă cu o atenţie firească. Faţa sa nu exprima decît atenţie – nu mai era nici un pic de loc ca să exprime şi bucuria colaborării, şansa nebănuită a întîlnirii cu venerabilul artist. În sfîrşit, Venerabilul încheie scurtul său monolog, îl părăsi pe Marlon Brando, căutînd să ajungă în spatele reflectoarelor şi a camerei de filmat, pentru a da comanda de filmare.
În mod foarte ciudat pentru mine, nu alese cel mai scurt traseu, acela de a se retrage cîţiva paşi în spate, în umbră, în spatele cortinei de lumini. El alese un traseu foarte bizar – un cerc amplu, care ieşea puternic din spaţiul decorului şi care se reîntorcea apoi în punctul acela de comandă, din spatele camerei.
Undeva, tangent cu un punct al acestui cerc, mă aflam eu. Cînd marele artist ajunse foarte aproape, la un metru de locul în care mă aflam, ridică brusc, curios, privirile spre mine.

(va urma)
LUCIAN PINTILIE (Martie, 1972)

COMENTARII DE LA CITITORI