ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE DIN VIAŢA PICTORILOR (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Simţim mai întotdeauna nevoia, după ce contemplăm o operă de artă care ne place, să ştim cîte ceva despre artistul creator. Cărţile de Istoria artei ne prezintă ştiri seci şi, arareori, avem prilejul să-l cunoaştem pe autor dintr-o biografie mai detaliată, fie ea şi romanţată. Dacă în cazul scriitorilor şi poeţilor s-au publicat ceva mai multe lucruri despre viaţa lor intimă, în ceea ce îi priveşte pc pictori şi sculptori, aproape că nu s-a scris nimic. Încercăm să suplinim acest gol, prezentînd cîteva întîmplări hazlii din viaţa unor artişti plastici.
. Expusă în 1885, marea compoziţie Atacul de la Smîrdan, de Nicolae Grigorescu, o comandă a Primăriei Capitalei, a dat loc la numeroase comentarii din partea vizitatorilor. Într-o zi, un general i-a obiectat pictorului că, în tablou, nu a redat întocmai realitatea, pentru că a prezentat numai soldaţi, omiţînd, pe nedrept, ofiţerii care i-au condus pe cîmpul de luptă. Artistul, fire sfielnică dealtfel, i-a răspuns iritat, cu multă promptitudine: „În elanul lor patriotic, ofiţerii erau atît de mult înaintea ostaşilor, încît au ieşit din cadrul tabloului meu…“
. Un posesor al unui presupus tablou de Petraşcu s-a adresat artistului cerîndu-i, dat fiind că unii se îndoiau de paternitatea tabloului, să-i spună adevărul şi, în caz că este autentic, să-l iscălească. Petraşcu a răspuns că iscăliturile se plătesc în plus în cazul tablourilor lui. Cum respectivul dorea, din amor propriu, cu orice preţ iscălitura, a plătit îndoit preţul de cumpărare a tabloului, iar Petraşcu, deşi ştia că nu-i aparţine lucrarea, a semnat, încasîndu-şi banii.
. Certîndu-se într-o zi cu o florăreasă, pictorul Lucian Grigorescu a ajuns la Poliţie, unde, pentru a impresiona, s-a recomandat ofiţerului de serviciu drept „academicianul Grigorescu, pictor“. În timpul interogatoriului, pentru că florăreasa făcuse nişte afirmaţii neadevărate, Grigorescu, indignat, a intervenit. Poliţistul, dojenitor, îi spune cu condescendenţă: „Maestre, dumneavoastră cu boii dumneavoastră, iar eu cu interogatoriul“. În faţa confuziei, Lucian Grigorescu a amuţit, ceea ce a permis poliţistului să se lămurească nu numai asupra cazului anchetat, dar, pînă la urmă, să-şi dea seama şi de gafă.
. Un vechi amic al lui Corneliu Baba îi solicită o întîlnire. Maestrul, fiind ocupat, îl amînă de mai multe ori, ca, pînă la urmă, să accepte o întîlnire la Athénée Palace. Stînd la masă, interlocutorul îi tămîiază succesele şi îi spune păsul, fără însă a primi răspunsul şi sprijinul scontat. A urmat o pauză lungă, după care comeseanul îl întrebă pe Baba, văzînd că ospătarul se îndreaptă către ei: „Mai luăm un rînd?“ — „Fie“, a răspuns Baba. „Maestre, se adresează, cu năduf, către ospătar. Adu-i maestrului încă o bere, iar mie încă o ţuică…“
. Octavian Moşescu, în cartea sa Din jurnalul unui colecţionar, ne redă o întîmplare cu Lucian Grigorescu, petrecută în 1931, cînd el era primarul Balcicului. «Obţinusem din partea guvernului votarea legii pentru împroprietărirea artiştilor, cînd Lucian Grigorescu, pocăit, veni la Primărie: „Aş vrea să pun capăt vagabondajului, mă încredinţă el. Să mă aşez undeva, să-mi fac un atelier şi să trăiesc în linişte de acum. Unde aş putea mai bine, decît în acest paradis al naturii ?“ Am înţeles dorinţa prietenului meu şi i-am dat, în schimbul unui tablou pentru Muzeul oraşului, cel mai frumos loc, deasupra plajei, cu tufişuri de smochini şi umbră de migdali. Nu trecură cîteva luni şi Lucică veni, de data asta trist, chinuit de gînduri, să se plîngă: „Sînt un nenorocit. Port cu mine un blestem. Vagabondul din mine nu-mi dă răgaz. Mi-i teamă să nu evadez… Să plec în lume!“. „Dar cu locul, ce faci ?“ – l-am întrebat, impresionat de această mărturisire. „Tu ce mă sfătuieşti?“ – mă rugă, aşteptînd răspunsul ca o salvare. „Să-l vinzi“, i-am răspuns. „N-ai să te superi. Tu ştii că sînt lăstunul pe care tu îl îngrijeşti. N-am avut încotro. L-am şi vîndut cu 60 000 lei“. A doua zi, a plecat la Cassis».
. Ion Minulescu a povestit următoarele despre Camil Ressu, cînd cutreierau împreună cafenelele din Paris: Camil Ressu, avea o inimă foarte solicitată. La un moment dat, devenise misterios şi privea îngrijorat în jur. Cecilia Cuţescu Storck îl ceruse insistent în căsătorie. De atunci, Camil îşi schimbase ruta, circula mai mult pe cheiul Senei, ca, la apariţia artistei, să se arunce în valuri.

(va urma)
PETRU OPREA

COMENTARII DE LA CITITORI