ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE DIN VIAŢA PICTORILOR (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

. Revenit pentru scurt timp în ţară, cu prilejul expoziţiei personale din 1935, Lucian Grigorescu s-a stabilit imediat la Balcic, unde a pictat mai multe luni în şir. Într-o zi, întorcîndu-se la prînz acasă, în dreptul locuinţei unde era găzduit, un copil de tătar îi oferă spre vînzare o broască ţestoasă. Înduioşat, o cumpără, dar nu înainte de a afla de unde a luat-o. După ce a mîncat, pe o căldură toridă de vară, a dus broasca ţestoasă la locul de unde a fost luată, la o distanţă de vreo 5 kilometri. Dar copilul, avînd nevoie de bani, se învăţase să-i iasă, zilnic, în cale cînd se întorcea acasă şi să-i ofere spre vînzare broasca ţestoasă. Urma cumpărarea şi apoi ducerea ţestoasei, de către Lucică, înapoi, la locul ei. După vreo două săptămîni, timp în care întîlnirea avea loc zilnic şi se desfăşura după acelaşi ritual, aflaseră despre această întîmplare toţi cei veniţi în Balcic. Într-o seară, la cafeneaua lui Mahmud, actorul Puiu Iancovescu i-a spus ironic, faţă de ceilalţi comeseni, care se văitau de scumpetea vieţii: „Dragă Lucică, ce-ar fi să-ţi aduc eu de mîine broasca ţestoasă? Mi-aş scoate cheltuielile de sezon“. Pictorul a lăsat capul în jos şi n-a răspuns. A doua zi, spre decepţia copilului, n-a mai cumpărat broasca ţestoasă, dar i-a dat în schimb un bacşiş.

. „Coana Lucica”, cum era denumită în intimitate Lucia Demetriade Bălăcescu, s-a bucurat nespus de mult aflînd de la Esmée Gafencu, prietena sa, că acesteia, cînd l-a întrebat pe Theodor Pallady ce părere are despre un tablou al ei, pe care îl cumpărase recent, artistul îi răspunsese „aş fi dorit să-l iscălesc eu“. Cu prima ocazie, cînd acesta i-a vizitat o expoziţie personală, l-a întrebat cu candoare, cu emoţie şi cu voce nesigură: „Ce tablou vă place mai mult?“ Marele meşter, dînd roată împrejurul sălii, dar fără să se uite la vreun tablou, întinse deodată celebrul său baston către o plantă grasă de apartament, aflată pe fereastră, şi zise cu o voce tunătoare şi cu „acşănt moldovinesc“: „Aista îmi place!“

. Dar s-o lăsăm în continuare pe „Coana Lucica” Bălăcescu, care nu avea nici ea o limbă mai puţin ascuţită şi un fel de a se îmbrăca nu mai puţin bizar decît al ciufutului pictor, să ne relateze, aşa cum a făcut-o în cartea sa, Destăinuiri anti-literare, o altă întîmplare personală cu acelaşi hirsut. «Scena se petrecea la coana Cellica D(elavrancea), în locuinţa ei, atunci cînd ne dădea acele neuitate audiţii muzicale. Pallady venea des să asculte. Voind să fac pe intermediarul între Mînecuţă (colecţionar – n.n.) şi el, l-am întrebat: „Ştiţi, domnule Pallady, că aveţi un admirator înfocat, medic, nu vorbeşte decît de lucrările dumneavoastră, pretutindeni, şi nu ştie ce sacrificii să mai facă pentru a şi le procura. Nu are în casă – adaug eu (cu oarecare mîndrie în ton şi voce) – altceva decît pe dumneata şi pe mine“. Dar Pallady, de colo, prompt şi tăios: „Ah, il n’entend rien! sau, pe româneşte: Vai, dar nu pricepe nimic!…“.»

. Pictorul Eustaţiu Stoenescu se bucura printre artişti de prestigiul şi faima unui pictor care îşi vindea foarte bine lucrările, datorită firii sale descurcăreţe de oltean. Dar, cîteodată, nimerea şi pe alături, spre hazul colegilor. O astfel de întîmplare o povestea, cu mult umor, dar şi cu sarcasm, prietenii acestuia, pictorul Jean Steriadi şi sculptorul Oscar Han. Stoenescu şi Steriadi stăteau de vorbă într-un antract la Teatrul Naţional. La cîţiva paşi de ei se afla Liviu Rebreanu. Stoenescu îi spune lui Steriadi: „Te rog, prezintă-mă şi pe mine lui Liviu Rebreanu (pe atunci directorul teatrului) „Bine, te prezint“. „Dar, spune, ce roman a scris?“ „A scris romanele Ion şi Pădurea spînzuraţilor“. Se face prezentarea. Stoenescu, cam fonf: „Domnule Rebreanu, am citit din opera dumneavoastră pe Ioana din spînzuraţii pădurii“.

. Pe cînd era rector, Camil Ressu primea vizitele unui zelos inspector al Ministerului Învăţămîntului, care îl asalta cu diverse sarcini de serviciu, fie rapoarte şi situaţii, fie lămuriri privitoare la reclamaţiile anonime privind administraţia Academiei de arte, de care pictorul răspundea. Într-una din întrevederi, inspectorul îl atenţionează că trebuie să fie mai drastic în privinţa prezenţei profesorilor la cursuri şi a controlului asupra bunei lor desfăşurări. La perplexitatea lui Ressu, care nu ştia cum să procedeze spre a afla dacă orele de curs sînt bine dozate şi se desfăşurau în cadrul programei, inspectorul îi sugerează să ceară ca profesorii să specifice detaliat ce vor face şi la orele de corectură. La auzul acestei propuneri, Ressu, cu o voce piţigăiată, îi răspunde: „Cred că este suficient să specifici doar că faci corectură, căci dacă te vei apuca să faci precizări amănunţite în cadrul zilelor, poţi ajunge să spui că lunea te ocupi de călcîie, marţea de burice, miercurea de sfîrcuri de ţîţe şi joia… nu mai ştiu de ce…“.

(va urma)
PETRU OPREA

COMENTARII DE LA CITITORI