Întîmplări cu Tudor Arghezi

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Tudor Arghezi avea un prieten evreu, Weissglass, pe care îl preţuia pentru cultura şi inteligenţa sa. Se întîmpla sub regimul antonescian, cînd Weissglass se afla într-un lagăr de concentrare, sub comandă românească. La un moment dat, comandantul lagărului a primit ordin de la nemţi să formeze un lot de deţinuţi pe care să-l transporte la o destinaţie necunoscută, probabil la Auschwitz, de unde nu se mai întorcea nimeni. Din lotul respectiv făcea parte şi Weissglass.

– Ia vino încoace, mă jidane, s-a răstit la el comandantul lagărului, care îi zărise nişte hîrtii în buzunar. Ce e cu hîrtiile alea?

– Nişte poezii de Arghezi. M-am apucat să traduc în germană cîteva dintre ele.

– Tu, admirator al lui Arghezi?, s-a mirat comandantul, care, auzind răspunsul, se mai muiase.

– Da, domnule, îl cunosc şi aş fi vrut să-i trimit o carte poştală, dar văd că nu se mai poate.

Urmarea a fost că deţinutul Weissglass n-a mai părăsit lagărul. În schimb, i s-a permis să trimită cartea poştală pe adresa poetului, avînd scrise, într-un colţ, cuvintele ,,Cu stimă”, iar, dedesubt, semnătura comandantului, şi el, un mare admirator al poetului. Se pare că, primind misiva, Arghezi a intervenit, la cel mai înalt nivel, pentru eliberarea admiratorului său necunoscut, el, care considera filosemitismul şi antisemitismul nişte aberaţii, amîndouă presupunînd o atitudine de discriminare colectivă. Însă, după doar cîţiva ani, Baruţu, fiul poetului, a fost, şi el, arestat. Copleşit de durere, bătrînul părinte bătu la uşa Ministerului de Interne, dar degeaba. Nici prietenul său, Gala Galaction, deputat în Marea Adunare Naţională, nu reuşise să facă mai mult. În atare situaţie, Arghezi s-a încumetat şi i-a scris tovarăşei Ana Pauker. Solicitînd eliberarea fiului său, el nu-şi revendica decît meritul de a fi dăruit Literaturii Române nişte cărţi, nicidecum acela de a fi militant de stînga şi de a-l fi salvat de la moarte pe Weissglass. Într-adevăr, peste cîteva zile, Baruţu Arghezi a fost eliberat, numai fiindcă era fiul marelui poet.

– Dar cînd mi l-aţi luat, aţi făcut-o tot pentru că era fiul meu?, a replicat Arghezi, oferind un surîs de viperă sacră.

* * *

În 1949 se împlinea aproape o jumătate de secol de cînd Tudor Arghezi părăsise Mînăstirea Cernica şi lepădase rasa călugărească. Iar, în acel an, i se făcuse dor să revadă mînăstirea şi împrejurimile. De aceea, odată depuse diligenţele cuvenite, stareţul Urpasian a consimţit să trimită trăsura la Pantelimon. Arghezi venise la întîlnire, însoţit de fiul său. Poetul păstra în suflet nostalgia vieţii monahale, prin care trecuse ca un meteor… De cum se instalase în mînăstire, novicele cîştigase repede simpatia lui Iosif Gheorghian, mitropolitul primat al Ungro-Vlahiei, ierarh cărturar, cu o viaţă foarte curată, căruia Arghezi i-a păstrat, fără umbre, o amintire suavă. Sfinţia-sa i-a dat în călugărie numele său, pe care, însă, tînărul monah l-a păstrat doar puţină vreme. Dar cînd a vrut Dumnezeu să i se nască un fiu – e vorba de Baruţu -, l-a botezat Iosif, aşa cum pe Mitzura o botezase Domnica. Făcînd înconjurul mînăstirii, Arghezi recunoştea chiliile foştilor săi fraţi de chinovie.

– Aici şedea vărzarul mînăstirii, şi-a adus el aminte, şi era persoana cea mai importantă în Postul Mare, cînd se mînca doar o dată pe zi, şi numai varză acră cu mămăligă rece…

Tîrziu, drumul vizitatorilor i-a purtat pe insula unde erau cimitirul şi osuarul de sub Biserica Sf. Lazăr. Printre celelalte oseminte exista şi un craniu, aşezat pe o cărămidă pe care scria numele mortului. Văzîndu-l, Arghezi a strigat, cutremurîndu-se:

– Aoleu, părinte Visarioane, aici te găsii?!…

Se pare că acel călugăr, Visarion, va fi fost o amintire scumpă poetului.

* * *

De Sîmbăta Morţilor, cînd se împart colivă şi cireşe în vase de lut, pentru pomenirea celor plecaţi în Lumea de Dincolo, Tudor Arghezi venise în vizită la tînărul său prieten, părintele Valeriu Anania, poet şi bibliotecar la Patriarhie. Arghezi era deputat în Marea Adunare Naţională şi doar trecea drumul dincoace, spre Patriarhie, la o cafea şi o ţigară cu prietenii. El cunoştea clădirea foarte bine, căci, pe vremea călugăriei, îl servise, ca secretar personal, pe Iosif Gheorghian, cel care îl tunsese în cinul monahal. Acum, Arghezi cutreiera bibliotecile şi cerceta cărţile din alte vremuri, în speranţa că va găsi cuvinte necunoscute, pline de parfumul arhaic românesc. La vîrsta lui, Meşterul era încă un mare scormonitor de grai şi se îmbogăţea pînă la disperare, pentru că storsese tot ce se putea stoarce din Limba Română, încît altora aproape că nu le-a mai lăsat nimic. De aceea, ţinea cu tot dinadinsul ca tinerii scriitori să dobîndească noi cuvinte, fie din dicţionare, fie prin viu grai, pînă cînd le intrau în sînge. Arghezi avea o vorbă: ,,Dacă poezia se isprăveşte odată cu omul, limba creşte odată cu neamul”.

Dar, să revenim la Sîmbăta Morţilor. Patriarhul Justinian, care îşi avea cabinetul de lucru cu ferestrele îndreptate spre bibliotecă, l-a văzut pe poet venind la părintele Anania, încă de dimineaţă. (Alt motiv al vizitei era portretul lui Iosif Gheorghian, în faţa căruia Arghezi se oprea, privindu-l ca pe o icoană, nimişcat şi cu pălăria în mînă.) Gazda i-a oferit oaspetelui dulceaţă şi cafea, după care cei doi s-au întins la vorbă. Dar, pe la orele 11, maica Achilinia, cămărăşiţa Palatului Patriarhal, i-a anunţat că Preafericitul Justinian îi aşteaptă în sufrageria palatului. Patriahul obişnuia să-şi pomenească morţii. Pe masa mare erau înşirate, pe mai multe rînduri, farfurioare cu colivă şi tot atîtea ulcele de lut, pline cu cireşe. În jurul mesei erau deja aşezaţi părinţii Catedralei, secretarul, dactilografa, bucătarul, şoferii, oamenii de serviciu. Noii sosiţi s-au aşezat lîngă ceilalţi. Justinian a intrat în sufragerie şi a început să împartă, înmînîndu-i fiecăruia ofranda şi rostind numele celui dus dintre cei vii: Miron Patriarhul, Nicodim Patriarhul, Valeriu arhiereul, Vartolomeu episcopul… Cînd a ajuns în dreptul lui Arghezi, glasul său aspru s-a mai îndulcit: ,,Iosif mitropolitul…”. După care s-a retras, chemat de alte treburi. Cum de nu uitase vechea legătură dintre marele poet şi mentorul său? Arghezi a fost foarte mişcat de această întîmplare şi, întors în biroul gazdei sale, şi-a aprins o nouă ţigară şi, vreme îndelungată, n-a mai scos nici o vorbă. Dar, într-un tîrziu, a exclamat:

– Ehe, aici, la voi, e altă lume!…

Cînd maica Achilinia a adus linguriţe pentru colivă, Arghezi i-a spus:

– Măicuţă dragă, pe-a mea te rog să mi-o faci pacheţel, să o iau acasă şi să o mănînc cu Paraschiva.

Maica Achilinia a pregătit pacheţelul, adăugînd încă o porţie. Dar cînd a fost să împacheteze şi ulceaua cu cireşe, poetul a oprit-o:

– Nu, măicuţă, pe aceasta să nu mi-o înveleşti. Am s-o duc în braţe aşa, că e pomană românească.

(Redactarea acestui material s-a bazat pe informaţiile cuprinse în lucrarea ,,Rotonda plopilor aprinşi”, de Valeriu Anania, apărută la Editura Cartea Românească, în 1983).

* * *

În lunga lui viaţă şi activitate literară, în loc să primească elogii nesfîrşite pentru tot ceea ce a scris, Tudor Arghezi a primit 3 lovituri din partea autorităţilor. Prima lovitură a primit-o în 1919, cînd, împreună cu Ioan Slavici şi mai mulţi ziarişti, a fost acuzat de colaboraţionism cu nemţii, în timpul primului război mondial, şi condamnat la 5 ani de închisoare, la Văcăreşti. Instigatorul fusese Nicolae Iorga, atît de vanitos şi de inflexibil şi cu alţi confraţi. A urmat momentul septembrie 1943. Atunci, Arghezi a publicat în ziarul ,,Informaţia zilei” pamfletul ,,Baroane”. Pentru această ispravă, era gata-gata să cadă în ghearele Gestapoului şi, probabil, urma să fie împuşcat, căci Hitler nu se prea juca în astfel de situaţii. Norocul lui a fost că l-au arestat românii şi l-au ascuns în Lagărul de la Tg. Jiu. În sfîrşit, în ianuarie 1948, numitul Sorin Toma, un comunist cu o puternică influenţă şi fost combatant în Armata Roşie, a publicat, în ziarul ,,Scînteia”, articolul: ,,Răsfoind volumele lui Arghezi. Poezia putrefacţiei, sau putrefacţia poeziei”. În urma apariţiei acestui material, poetului i-a fost interzis, aproape 10 ani, să mai publice vreun rînd, fiind, astfel, împins în ghearele mizeriei materiale. Mulţi l-au văzut plîngînd de disperare. Însă, în 1951, Gheorghiu-Dej schimbă macazul şi începe să atragă spre Partidul Comunist intelectualitatea artistică şi ştiinţifică. În consecinţă, el îi dă lui Iosif Kişinevski sarcina să se ocupe de reabilitarea treptată a lui Arghezi. Astfel, pentru început, i se permite să publice poezii pentru copii şi traduceri din fabuliştii Krîlov şi La Fontaine. Nu mult după moartea lui Stalin, din 1953, mareşalul Tito a făcut o vizită istorică la Bucureşti. La recepţia oferită cu acest prilej, preşedintele iugoslav şi-a manifestat dorinţa să-l cunoască pe Arghezi, pe care îl citise în traducere sîrbă. După zaiafet, Gheorghiu-Dej l-a condus pe Arghezi cu maşina acasă şi s-a scuzat că, deşi ştia ce se petrece cu el, n-a avut nici o putere să-l ajute, că alţii hotărau, peste capul lui. Arghezi n-a scăpat momentul să i se plîngă demnitarului ce greu o duce, în continuare, cu întreaga familie. Imediat, începînd cu a doua zi, viaţa poetului se schimbă: maşină cu şofer la scară; reeditarea integrală a operei; este trimis, cu familia, în Elveţia, să-şi trateze boala de ochi; i se pune la dispoziţie un cont în valută; devine academician, membru în M.A.N.; este aniversat, cu mare pompă, la împlinirea a 75, 80 şi 85 de ani de viaţă etc. În felul acesta, Arghezi a primit, în sfîrşit, prinosul recunoştinţei binemeritate.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI