Între oameni şi şoareci

in Polemici, controverse

Motto:
„Regret că stăpînirea omului
A rupt fraternitatea naturală,
Şi justifică acea părere bolnavă
Ce te face să tresari
În faţa mea, tovarăşul tău sărac, născut tot din pămînt
Şi confrate muritor!“
Robert Burns – „Unui şoarece“

În principiu, oamenii sînt oameni, iar şoarecii… sînt ceea sînt, creaţie, viaţă dincolo de puterea creatoare a omului oricît de sapienţial. Dar, pentru a simplifica deciziile în calitate de specie dominantă, pentru oameni, şoarecii, aceste micuţe fiinţe, devin biete accidente ale firii, avînd destinul de a trăi ascunse şi scopul – de a pune în pericol şi distruge munca stăpînilor Planetei. În acceptul societăţii (omeneşti), singurele ipostaze pozitive ale şoarecilor sînt acelea de victimă pentru teste de laborator şi de hrană vie pentru prădători pe care, în aşa-zisa evoluţie, omul i-a transformat din spaime în „companie“ – şerpii sau sinistrele tarantulele. Ei bine da, cumpliţii ucigaşi cu sînge rece au avut dintotdeauna un rol de preferaţi pentru companie; mai demult, erau partenerul observaţiei şi de dialog mut al unor personaje ce au înfiorat lumea veche, azi, însă, îi vedem în locuri comune, uneori în vivarii din dormitorul copiilor mici sau în preajma celor depăşiţi de maturitate. În uzura ei temporală, societatea se inspiră tot mai mult din angoasa prădătorilor, necontenita goană după pradă, depărtîndu-ne de coeziunea empatică, de comuniunea sau fraternitatea naturală pe care o invocă poetul scoţian din „motto“…
Am ales tema eseului, parafrazînd celebrul roman al americanului John Steinbeck, laureat al Premiului Nobel şi susţinător al comunismului – culmea, la fel ca majoritatea marilor scriitori şi multor altor artişti din ţara tiparniţei dolarului şi a crizelor economice. La rîndul său, Steinbeck, impresionat de drama umană, a ales alegoria poetului scoţian ca inspiraţie pentru asocierea (din titlul) capodoperei sale. Da, oamenii de rînd, săracii anilor ’30 ai secolului trecut, personajele lui Steinbeck erau asemănători şoarecilor pentru sistem – buni de exploatat de prădătorii timpului, dar şi atent supravegheaţi pentru a nu strica ordinea stabilită şi impusă de aceiaşi prădători. Cei de rînd, oamenii-şoareci, au fost hrana însîngerată a Marelui Război de reîmpărţire a zonelor coloniale, s-au descompus în chinuri cumplite în urma experimentării pe ei a gazelor de luptă, apoi au devenit cobaii „evoluţiei“ profitului – lucrul la bandă, atît de bine ilustrat de Chaplin în „Timpuri noi“; apoi, oamenii-şoareci au fost victime ale dezumanizantei crize mondiale, pentru ca să treacă într-o lume mai bună şi pentru oameni, şi pentru şoareci, murind în războiul mondial, prilej de testare a noilor arme şi îmbogăţire a tarantulelor umane ale vremii, aceleaşi creaturi care au lansat şi realizarea lor supremă, arma nucleară, amestecînd, într-o ilustrare sinistră a sorţii comune, cenuşa oamenilor şi şoarecilor din Hiroşima şi Nagasaki. Steinbeck a fost martor la toate acestea, a scris, a primit Premiul Nobel, apoi a fost ameninţat că, dacă nu susţine agresiunea prădătorilor în Vietnam, fiul său, recrutat pe front, ar putea fi în pericol. Steinbeck a decedat la puţin timp… otrava tarantulei şi-a făcut efectul.
Avem dreptul la invocarea asocierii alegorice „oameni şi şoareci“ azi şi aici, în contextul definit de cele mai selecte uniuni a statelor „lumii civilizate“? Mi se pare că fiecare acţiune a celor care se definesc drept „modele“ ne trimite tot mai mult în zona şoricească; în primul rînd, şoarecii nu au dreptul la apel în faţa societăţii umane – la fel cum nici statele şi popoarele-şoricei nu au (dreptul la) replică în paradigma Uniunii Europene sau NATO. Şoarecii sînt dăunători prin definiţie, caz identic cu al celor veniţi din Est, evidenţiaţi prin stricăciunile provocate „lumii civilizate“ – cerşetorie, hoţie şi tîlhărie, viol şi crimă, prostituţie. Iar la nivelul comunităţii şoriceşti, ei bine, aceasta este răspunzătoare de răspîndirea molimei corupţiei, lenei, neseriozităţii… Ce definiţie mai bună pentru o specie de dăunători se poate găsi? Şi ce se întîmplă în acest caz? Simplu, aşa se justifică utilizarea pe scară largă a otrăvurilor şi a curselor pentru şoareci! Iar otrava vine… pe toate căile – pe cale bucală, odată cu alimentele contrafăcute, bazate pe organisme modificate genetic, apoi prin medicamentele şi suplimentele ce dau dependenţă; pe cale audio-vizuală, prin transformarea oamenilor-şoareci în dependenţi de promiscuitate T.V. intregral pe formate occidentale; în fine, pe cale mentală, prin dezlegarea omului de legătura „dogmatică“ cu Dumnezeu, deoarece, vorba lui Laplace: „Nu avem nevoie de această ipoteză“, ci de transformarea mentalităţii umane într-una de fiinţă dresată, chiar de mic animăluţ de colivie, asemenea rozătoarelor ce aleargă pe o roată, urmărind zadarnic o alună… Cetăţeanul consumismului de azi este doar un alergător inept, a cărui singură calitate este că nu îşi dă seama de inutilitatea consumului, exact ca veveriţa sau şoricelul cu care exemplificam…
Aminteam şi de curse pentru şoareci – ce altceva este afacerea „Microsoft“, cursă aruncată de Serviciile Secrete americane, adevăraţii patroni ai giganticului concern, în care au căzut atîtea capete ale şoricimii din Est? Sau reţelele de medicamente şi consumabilele medicale, sau reabilitarea bazelor NATO, terenurile petroliere, resursele de aur sau metale rare, radioactive, autostrăzile, EADS?… Poate cineva să creadă că acestea sînt întreprinderi private, care au atins prin iniţiativă liberă nivelul zecilor şi sutelor de miliarde de euro şi acum vin să facă afaceri în România? Uite ce se întîmplă cînd urma şoarecilor riscă să atragă atenţia asupra prezenţei prădătorilor – şoarecii dispar! Cazul Condrea, patronul Hexi Pharma, cazul Dumitru Tinu, dispariţia lui Patriciu, moartea lui Horia Tabacu, puşcăria lui Roşca Stănescu etc. De cele mai multe asemenea curse şi otrăvuri, şoarecii nu îşi dau seama… altfel nu ar mai fi şoareci.
Şi mai este ceva; nu am văzut şoareci care, în momentele grele, să se arunce asupra semenilor lor, la fel de slabi, în schimb am văzut cum oamenii fac asta. Am văzut şoareci care, prinşi în colţul camerei, fără scăpare, atacă incredibil de violent, cu suprema vitejie a vieţii sale mici, o poveste eroică spusă de la nivelul celor cîţiva centimetri înălţime… Am văzut încolţiţi oameni mari, puternici, expunînd cele mai jalnice înfăţişări ale laşităţii şi căderii… Am văzut mulţimi de şoareci surprinşi de inundaţii ce urmau să-i înece, sau de flăcări ce urmau să-i mistuie – şi am încremenit văzînd acele piramide ale salvării, sacrificiul instinctiv sau, poate, conştient al speciei şoriceşti pentru a salva măcar cîţiva dintre ei… Am văzut în schimb oameni gata să-şi sacrifice semenii, fără număr, fără limită în privinţa rudeniei ori prieteniei, doar pentru a-şi scăpa viaţa, devenită mizerabilă, mai mică decît a unui şoricel.
Întrebarea este, acum şi aici, aceeaşi pe care o lăsase deschisă, acum zeci de ani, Steinbeck: cine poate spune că, în prezent şi mai ales în viitor, cetăţeanul va fi îndreptăţit a se numi om – şi nu şoarece?

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI