Între oameni şi viermi

in Editorial

Motto: „Nu pricep a mea fiinţă! Nu mă cunosc ce sînt eu?/ Sînt un împărat pe lume, un vierme, un Dumnezeu!“
Barbu Paris Mumuleanu

Viermuială decerebrată – aceasta e cea mai frustă, dar firească explicaţie cu care aş însoţi imaginea suprastructurii societăţii, a politicii acum, la vremea alegerilor generale. Am descris în multe articole nefirescul aşa-ziselor activităţi politice, exhibări cu pretenţii doctrinare, dar demersul meu jurnalistic, oricît (ar fi) de radical, păleşte în faţa tonurilor întunecate ale tabloului realităţii.
Cum arată realitatea, lumea de azi? O clipă retorică din categoria „cîte adevăruri s-au spus“ (şi se spun, în generalul istoric) provoacă dezamăgirea; individul realizează că a fost şi este înşelat, pentru a încerca apoi, la nivel de grup, senzaţia de înec în amăgirea totală. Rezultatul final, consemnînd adevărurile cunoscute, expuse şi confirmate, tinde să fie asimilabil cu zero.
Înseamnă că trăim într-o lume a minciunii, reconfirmînd astfel, în practică şi în prezent, spusele Christice despre „stăpînul acestei lumi“, ce are rangul de “prinţ al înşelăciunii“. Prin cine lucrează „stăpînul“? Simplu – prin noi, mai bine zis prin ce avem mai slab, mai accesibil stricăciunii, pervertirii – prin dorinţe şi pofte, invidie, turpitudine, prin transformarea purtătorilor de spirit în supuşi ai clipei. Cît de mîndri au devenit oamenii de statul de efemeride, cu cîtă voluptate rostesc „îmi trăiesc viaţa“, din nefericire o voluptate a imbecilităţii celui care nu vede mai departe de lungul nasului, la căpătul căruia se află belciugul cu care este purtat ca o fiinţă din turmă, gregară, neînsemnată volitiv.
Recunosc, am tendinţa teoretizării, a trecerii temei într-o extensie analitică, ce vreţi, am cunoscut şi am admirat oameni care gîndeau, inclusiv pe fondatorul acestei reviste şi al curentului naţionalist postdecembrist. Nu pot admira viermii. Viermii nu creează, în schimb se agită şi se adună acolo unde găsesc locul propice – obscurul muced, unde vor strica şi împuţi… asta fac viermii. Asta fac şi unii pe care-i numim oameni.
Ce sînt partidele, dacă nu ghemotoace îmbîrligate, fără alt scop decît acela de a găsi ce să devoreze, să strice şi să împută? Au demonstrat, oare, altceva în existenţa lor cunoscută? Statul român, odinioară o mare fiinţă vie la toate capitolele, a murit. De zeci de ani, se înfruptă din acest mare hoit viermii – partidele şi alte organizaţii aşa-zis non-partinice, masse fără vreun sens al construcţiei naţionale, pur şi simplu grupări în căutare de sinecure, contracte, mă rog, orice fel de foloase.
Ce rost au alegerile? Nici unul, în sensul clamatului interes naţional. Din alegeri nu rezultă majorităţi guvernamentale, guvernele sînt numite pe criterii imposibil de explicat, dar nu e o problemă, nimeni nu întreabă ceva. Fenomenul nu e singular – unele vieţuitoare cu destul de puţină inteligenţă migrează straniu, inexplicabil, pentru a se înmulţi; e ca un ritual fără sens clar, dar pe care nimeni nu-l pune la vreo îndoială. Alegerile politice sînt cam acelaşi fenomen – din patru în patru ani, se stîrneşte viermuiala, se mai rupe din marele hoit, apoi viermii se vîră din nou în obscurul mandatat pentru a se hrăni şi viermui în legea lor. Interesant este şi că transformarea individului om, a purtătorului de spirit, are aceeaşi cale; la nivelul general, prin inocularea sus-amintitului „carpe diem“ scutit de raţiune, „trăieşte-ţi viaţa“, sau a „libertăţii extinse“, în fapt, o ridicare la nivel de normalitate a degenerării; în fapt, o promovare a fenomenului degenerării; la nivelul elitelor, prin transformarea speculaţiei în cunoaştere, marcînd graniţa unui gen involutiv, repetat în istoria societăţii- decadenţa. Pe scurt, trăim o etapă a gregarului şi iraţionalului, o viermuială umană.
Starea nu e caracteristică doar României; întreaga „lume civilizată“ trece prin această decadenţă. Explicaţia poate veni şi pe altă cale – din moment de democraţia pluripartită, fundamentul „lumii civilizate“ este considerată atît un rău, cît şi un suprem bine detectabil, este clar că ne aflăm în faţa unei aporii, a unui paradox – nicidecum a unui model de urmat către dezvoltare. Fizicienii ar numi situaţia „singularitate“, modelul fizic fiind gaura neagră, un loc în care legile universal valabile nu se respectă, raţiunea nu funcţionează. Asta este şi democraţia noastră – iar gaura neagră a absorbit economia, statul, societatea, individul zis, de exemplu, român, la final naţiunea.
Alegerile politice fac parte din transformarea omului – el acceptă această formă de minciună, de înşelăciune, precum necuvîntătoarele ritualul pentru împerechere. Poporul este pe calea trecerii la turmă, o turmă care se bucură de iarba din faţă, nebăgînd de seamă că păşunea e, de fapt, clinul unei văi abrupte, o prăpastie.
Se spune că toţi ajungem hrană pentru viermi, chiar şi oamenii mari. La fel de bine şi de fals s-ar putea completa că toţi ajungem viermi, chiar şi aşa-zişii oameni mari; greşeala este să-i confunzi pe aceştia cu oamenii (de) spirit; or viermii nu se pot atinge de spirit. Ei au legătură doar cu omul lipsit de spirit, cu omul care trăieşte doar pentru a mînca, şi, logic, moare pentru a fi mîncat. Alegerile îndepărtează oamenii de spirit, chiar şi din rîndul modelelor. Alegerile, aşa cum expuneam, sînt asociabile viermilor şi au nevoie de viermi; iată o probă urîtă – partidele de azi, din România şi din „lumea civilizată“, din Franţa, SUA, Germania, Italia etc. Mulţi oameni mari, dar inexistenţi ca spirit, ca şi lumea lor. Asta este alegerea „civilizată“. Oamenii de spirit nu mai aleg şi nu mai sînt aleşi; dar, după ce viermii vor distruge cu totul lumea aceasta, aşa cum au mai făcut-o în trecut, vor dispărea, uitaţi, pulbere nimicită. Nici măcar nu se va spune că a fost sorta lor, fiindcă „lor“ nu le va mai fi asociabil nici ca pronume impersonal. Pe cînd un singur spirit, un singur cuvînt, face să înceapă totul.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI