Între Platon şi Aristotel (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Disputa dintre idealişti şi materialişti a influenţat dintotdeauna gîndirea oamenilor asupra existenţei lor. Louis Jacolliot , un istoric al religiilor, menţiona, în cartea sa Biblia în India, cã, în vremurile strãvechi, în aceastã ţarã existau doi mari gînditori: Kapila, care emisese o teorie apropiatã de evoluţionismul lui Darwin, şi Vyassa, un susţinãtor al concepţiei idealiste. El conchidea cã, în urmã cu peste douãzeci de mii de ani, idealiştii şi materialiştii din India se înfruntau cu privire la o problemã a cãrei soluţie era, de fapt, secretul lui Dumnezeu. Pînã acum, nimeni nu a reuşit sã smulgã Divinitãţii acel secret. Doar cîteva fragmente ale acestui mare mister le-au fost dezvãluite oamenilor. Secolul al XIX- lea a fost secolul marilor cuceriri ştiinţifice. Au existat oameni de ştiinţã care ajunseserã sã afirme cã nu mai era nimic de descoperit. Curios este faptul cã, dupã 3 veacuri de succese strãlucite, fizicienii Secolului XX au avut o mare surprizã, care le-a zdruncinat cu totul convingerile. Dr. Eben Alexander şi Ptolemy Tompkins – fost redactor al revistelor Guidepost şi Angels on Earth şi autor a 4 cãrţi – se apleacã atent asupra acestor descoperiri, pe care le considerã fundamentul teoriei lor asupra existenţei Vieţii de Apoi. În continuare, sã urmãrim firul scurtei lor expuneri cu privire la ceea ce  au considerat a fi baza credinţei lor în conceptul Vieţii de Dincolo, evocat de ocultişti. Undeva, ne spun cei 2 autori, în miezul materiei, fizicienii au gãsit „ceva“ ce nu puteau explica. Pînã atunci, oamenii de ştiinţã credeau cã descoperiserã aproape toate secretele materiei. Atomii, elementele constitutive ale acesteia, considerate ca fiind solide şi indivizibile, se dovedesc, în urma experimentelor efectuate în Secolul XX, cã nu sînt cu totul solide şi nici mãcar indivizibile. Materia, au constatat fizicienii – aceşti magicieni ai timpurilor moderne –, este o matrice extraordinar de complexã, care ascunde forţe uluitor de puternice. Sfidînd bunul simţ al neiniţiaţilor, aceste forţe se dovedesc a fi … nemateriale. Concluzia lor devine unanimã: materia nu are nimic material. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, convingerile oamenilor de ştiinţã s-au modificat şi în ceea ce priveşte spaţiul, pe care credeau cã îl cunosc foarte bine. Spaţiul – zona în care materia se mişcã ordonat şi simplu – nu era nici pe departe aşa cum credeau ei. Spaţiul se curbeazã, se întinde şi este legat iremediabil de timp. Acum intrã în joc un element nematerial, cunoscut de veacuri, dar nebãgat în seamã de ştiinţa orgolioasã, care îl considera neimportant. Pentru acest element s-a nãscocit un nume abia în Secolul al XVII-lea, cu toate cã gînditorii epocilor anterioare îl luaserã în seamã de foarte mult timp şi gãsiserã pentru el felurite denumiri. Este vorba despre conştiinţã, adicã starea de a fi conştient, de a te cunoaşte pe tine şi de a cunoaşte tot ceea ce te înconjoarã. De ce, oare, oamenii de ştiinţã au ignorat-o şi au neglijat-o, deşi ştiau de existenţa ei? Pentru simplul motiv cã nu aveau cum s-o mãsoare şi, în consecinţã, pentru ei, nu era realã. Începînd cu anii 1920, fizicienii specializaţi în domeniul mecanicii cuantice descoperã, în urma unor experimente, cã acest element – conştiinţa – putea fi detectat. La nivel subatomic, nici nu era posibil sã nu fie detectatã, întrucît conştiinţa era cea care-l lega direct pe observator de elementul pe care îl observa, fiind parte integrantã a oricãrui experiment ştiinţific. Cu toate acestea, cei mai mulţi oameni de ştiinţã continuã s-o ignore, pentru cã nu pot accepta cu uşurinţã ca dorinţa lor de a explica, din perspectivã materialistã, tot ce existã în Univers, sã fie anihilatã. Dar anii au trecut. Experimentele ştiinţifice desfãşurate la nivel subatomic au evoluat enorm, domeniul mecanicii cuantice s-a extins incredibil, oferind astfel conştiinţei un rol din ce în ce mai mare. Autorii îl citeazã pe fizicianul teoretician ungur-american Eugene Wigner, care a scris: „Fãrã sã se facã referire la conştiinţã, legile mecanicii nu au putut fi formulate într-un mod pe deplin coerent”. Este amintit şi matematicianul spaniol Ernst Pascual Jordan, care întãreşte afirmaţiile, destul de tranşante, ale lui Wigner: „Observaţiile nu doar cã disturbã ceea ce este mãsurat, dar îl şi produc”. Ei atrag, însã, atenţia asupra faptului cã nu trebuie sã ne înşelãm, considerînd cã noi sîntem cei care creeazã realitatea, cu ajutorul imaginaţiei. Dar asta nu înseamnã nici sã negãm ceea ce s-a dovedit pe baza unor experimente, şi anume cã adevãratul fundament al existenţei este conştiinţa.

(va urma)

Margareta Chetreanu

COMENTARII DE LA CITITORI