Între Platon şi Aristotel (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Acceptarea ideii că adevăratul fundament al existenţei este conştiinţa le impune fizicienilor să interpreteze rezultatele experimentelor din domeniul mecanicii cuantice. Savanţii care au pus baza acestui domeniu – Werner Heizenberg, Louis de Broglie, Sir James Jeans, Ervin Schrödinger, Wolfgang Pauli şi Max Plank – s-au străduit să înţeleagă efectele cercetărilor din domeniul fizicii atomice şi astfel au ajuns la misticism. Se ştie deja, fără dubii, că acest element numit conştiinţă are un rol esenţial pentru determinarea naturii unei realităţi aflate în evoluţie. Practic, este imposibil ca cercetătorul să fie separat de ceea ce observă. În centrul fizicii cuantice se ascunde un enorm mister şi, pentru a-l descifra, ar fi necesară o revizuire serioasă a conceptelor noastre privind conştiinţa, spaţiul şi timpul. Iată ce declara neurofiziologul Sir John C. Eccles (1903-1997): „Eu susţin că misterul uman este înjosit într-un mod incredibil de reducţionismul ştiinţific cu pretenţia unui materialism promiţător, care să explice, în cele din urmă, întreaga lume spirituală prin patternurile activităţii neuronale. Această convingere trebuie clasificată ca superstiţie… trebuie să înţelegem că sîntem fiinţe spirituale, cu suflete care există într-o lume spirituală, precum şi fiinţe materiale, cu trupuri şi creiere care există într-o lume materială“. În prezent, specialiştii în neuroştiinţă au ajuns să presupună că, datorită vastei sale complexităţi, creierul creează conştiinţa, dar ei nu pot oferi o explicaţie care să ne dezvăluie mecanismul aflat la baza acestui proces. Tot mai mulţi fizicieni şi specialişti în fiziologia creierului înclină să creadă că nu există o dependenţă între acest organ suprem al corpului omenesc şi conştiinţă. Prin urmare, afirmă ei, creierul şi conştiinţa funcţionează independent. Savantul român Nikola Tesla – pe care străinii îl consideră ba sîrb, ba croat, dar numai român nu – spunea: „În ziua în care fizica va începe să studieze fenomenele non-fizice, ştiinţa va face mai multe progrese într-un deceniu, decît în toate secolele de existenţă anterioare”.

Această nouă teorie va trebui să abordeze descoperirile revoluţionare ale lui Werner Heizenberg şi ale lui Ervin Schrödinger. Heizenberg susţinea că particulele subatomice nu pot fi niciodată fixate în întregime într-un anumit punct. O unitate de lumină, denumită foton, poate apărea ca o undă, dacă îl măsurăm într-un anumit fel sau ca particulă, dacă îl măsurăm altfel, chiar dacă rămîne exact acelaşi foton. În esenţă, acelaşi lucru îl afirmă şi Schrödinger, teoria lui fiind astfel sintetizată: „Descoperiri precum cea a lui Schrödinger, conform căreia rezultatele anumitor experimente subatomice vor fi determinate de conştiinţa observatorului, care le înregistrează într-o asemenea manieră încît ele pot, realmente, să inverseze timpul, demonstrează că o reacţie atomică declanşată în interiorul unei cutii care a fost etanşată cu trei zile înainte nu se va definitiva pînă cînd observatorul conştient nu va deschide cutia şi nu va consemna rezultatele acelei acţiuni. Reacţia atomică rămîne într-o stare suspendată – în care se întîmplă şi, totodată, nu se întîmplă – pînă cînd intră în scenă conştiinţa şi se cimentează în realitate”.

(va urma)

Margareta Chetreanu

COMENTARII DE LA CITITORI