Între socialism şi laşitate

in Editorial

Motto: „Dacă pentru a trăi trebuie să te tîrăşti, ridică-te şi mori”.

(Jim Morrison)

Una dintre iniţiativele mele ca parlamentar a fost limitarea acordării de indemnizaţii pentru mame; aş fi dorit ca orice subvenţie acordată de stat să se bazeze, începînd cu al doilea copil, pe demonstrarea capacităţii şi dorinţei de creştere a copilului în condiţii decente. Un fel de etică şi echitate… Băteam cîmpii, ca peremiştii, fapt care mi-a fost demonstrat de partidele care ştiau ce-i de făcut, mai ales de marele partid social-democrat, cel care a trasat linia directoare a României „europene”. De exemplu, există o practică netrebnică, specifică mai ales unei minorităţi, de a „turna” copii şi de a trăi de pe urma subvenţiei, mai apoi de pe urma activităţii infracţionale a bieţilor minori – cerşetorie, furt, ba chiar şi prostituţie – ferească Dumnezeu, sînt şi expediente mai grave, mergînd pînă la vînzarea micuţilor.

Acum, Gabriela Firea vrea să acorde un „stimulent financiar pentru nou-născuţi”. Adică să le dea tuturor celor care au un buletin de familie un cadou pentru că au făcut un copil – nu contează că e o familie de buni cetăţeni, ori o familie de infractori din tată-n fiu, un „clan”, cum se spune. Sincer, mi se pare o prostie; dacă însă primăria PSD va găsi bani pentru aşa ceva, înseamnă că a rezolvat chestiuni mai presante, cum ar fi lefuri (decente) pentru salariaţii cu înaltă pregătire din instituţiile aflate în finanţarea primăriei, sau investiţii în condiţii (decente) pentru locuitorii Capitalei care ajung să apeleze la serviciile menţionatelor instituţii. Hai să fim serioşi – nu e vorba decît de o altă formă de „fidelizare” a unui electorat, în bunul stil al lui Radu Mazăre sau Marian Vanghelie, subvenţionînd o populaţie din ce în ce mai dornică de pomeni, nu de muncă! L-aş întreba pe „revoluţionarul” Ion Iliescu, mentorul „social-democraţiei”, oare acesta e socialismul căruia i-a dedicat atîtea ore de studiu, în tinereţea „revoluţionară” de la Moscova şi Bucureşti, în maturitatea „revoluţionară” de la Iaşi şi Bucureşti, în a doua tinereţe, cea mai „revoluţionară”, de la nivelul Preşedinţiei României – sau poate în multele ceasuri de studiu de la institutul „Ovidiu Şincai”? De fapt, într-o propoziţie – pentru socialismul pomenilor electorale a trebuit împuşcat Nicole Ceauşescu, domnule Iliescu? Dacă aş fi cinic, v-aş întreba cum vă simţiţi tîrît prin tribunale, la 80 de ani, de societatea bazată pe pomeni şi circ pe care aţi moşit-o? Nu ştiu cum simţiţi, dar cu siguranţă ar trebui să-l invidiaţi pe Nicolae Ceauşescu – socialismul lui nu a făcut pomeni pentru a ridica nulităţi prin votul unor nulităţi, ci a ridicat o ţară între ţările lumii.

Îl respect pe Ion Iliescu pentru pasiunea tinereţii, pentru credinţa într-un socialism pe care, de la un timp, l-a văzut dincolo de autoritarism şi de cultul personalităţii; Ion Iliescu intelectualul, studiosul, elegantul şi galantul… Ion Iliescu acela pe care l-am fi dorit, dar pe care, din păcate, nu l-am avut – şi care va muri îngropat sub maldărul de reproşuri şi de insatisfacţii. Sau poate că greşesc eu, iar intelectualul socialist este fericit cu Firea şi ideile ei, cu Vanghelie, cu Dragnea, Tudose şi Olguţa cu „programul” lor de bălmăjeli şi vrăjeli. Eu unul nu cred asta. Cred în continuare în nemulţumirea lui Ion Iliescu; nu ştiu, însă, dacă va avea curajul să o exprime. Pentru că aici se desparte intelectualul de conducător; imbatabil în faţa documentelor, Iliescu este călcat în picioarele realizărilor sale practice.

Văd că sindromul Iliescu se transmite – mă uit la oameni pregătiţi, începînd cu Adrian Năstase, Şerban Nicolae, Ecaterina Andronescu, Titus Corlăţean şi mulţi alţii; personaje care preferă să stea sub preşul „noului val”, acceptîndu-şi rolul de „praf”; oare ei nu simt în ceafă zîmbetul lui Dragnea şi al acoliţilor acestuia, odată cu sentimentul tolerării temporare? Oare chiar asemenea personalităţi cred că au un viitor printre „socialiştii” pomenilor? Dumnezeule, o văd pe Olguţa împărţind salariile şi pensiile românilor în numele PSD-ului lui Ion Ilescu! Pe „Lemn Tudose” reprezentînd România pe plan internaţional în numele PSD-ului lui Adrian Năstase! Pe Liviu Pop coordonînd învăţămîntul, pe obscura Sevil dezvoltînd România, pe secretara de la Videle dînd ordine poliţiei în baza unei simpatii pe linie de partid – şi toate astea şi nenumărate altele în numele creaţiei şi moştenirii lui Ion Iliescu! Sincer, oare Iliescu nu-i regretă niciodată pe Bobu, Postelnicu, Zăroni?… Parcă aveau mai mult bun-simţ.

Mă gîndesc de multe ori că singura şansă a momentului ar fi o revoltă naţională, cu alungarea otrepelor şi nulităţilor, a trădătorilor care vînd zi de zi ţara. Dar cum să faci aşa ceva, cînd totul e în mîna partidelor mari şi a străinătăţii? De aceea cred că revoluţia – mai sau mai puţin „de catifea” – poate veni numai din interiorul acestor mari partide. Dacă Ion Iliescu ar condamna ceea ce se petrece în PSD, dacă Adrian Năstase ar începe o bătălie pentru impunerea unor oameni de valoare, poate că ar fi o şansă. PNL, în ciuda penuriei cronicizate în ultima perioadă, iată, au ales un personaj, Ludovic Orban, care e din filmul acestui partid; sigur, nu e un liberal propriu zis, pentru că nu a avut o afacere în viaţa lui, cum nici Crin sau Norica nu au avut, dar sînt din filmul în care au jucat numai liberali. Pe cînd la PSD, situaţia e gravă şi se agravează; partidul e condus şi reprezentat de transfugi de cele mai oportuniste origini, de îmbogăţiţi pe căi obscure, de oameni cu şcoala făcută pe te miri unde – iar aceştia au preluat controlul asupra marelui organism al partidului! Şi profită de tot acest organism cu milioane de celule, transformîndu-l într-un mare dăunător, care pune pe butuci ţara, mai precis tot ceea ce stă la baza crezului socialist: echitate, educaţie, asigurarea traiului decent, siguranţa cetăţeanului, crearea unui nou tip de gîndire, opus mercantilismului liberaloid.

Întrebarea este: oare va lăsa Ion Iliescu ca partidul pe care l-a creat să fie distrugătorul României – sau va avea puterea unei regăsiri? Mai cunoaşte oare cuvintele Internaţionalei – sau îi răsună în conştiinţă, ca o mare remuşcare?

DRAGOŞ DUMITRIU

(Editorial dedicat preşedintelui fondator al PSD, Ion Iliescu)

Chiar toţi sulfuroşii ajung să conducă România?

COMENTARII DE LA CITITORI