ÎNTREBARE

in Cãlcîiul lui Ahile

Zilele trecute, m-am întînit cu un fost coleg de liceu, Vasiliu, „Vasi“, cum îi spuneam noi, pe care nu îl mai văzusem de ani buni. Încă de pe vremea liceului, Vasi era, mereu, un răzvrătit. Nu era de acord cu o mulţime de situaţii, ca, de pildă, cu obligativitatea ca elevii să poarte o uniformă şi că pe mîneca stîngă a hainei era o etichetă cu numărul de înmatriculare şi liceul pe care îl urmau sau cu faptul că la liceul unde învăţam era interzis să citeşti „Aventurile Submarinul Dox“. Secretarul liceului, un om voinic şi deosebit de sever, confisca broşurile atunci cînd le găsea la cîte un elev, de unde i se şi pusese porecla de „Dox“. Poreclă din cauza căreia era să mă aleg cu o palmă zdravănă. Eram nou la acel liceu (Marele Voievod Mihai), iar colegii mei din clasa a IX-a mi-au spus: „Du-te la Doxul să-ţi dea carnetul de elev!“. Zis şi făcut. M-am dus la secretar: „Domnule Doxu, vă rog să…“ În acel moment, secretarul şcolii s-a repezit la mine: „Cum ai zis, mă?“ Mi-am dat seama că am făcut o gafă, dar totul s-a aplanat, pînă la urmă. Pe mine şi azi mă trec fiori reci cînd îmi amintesc de acea întîmplare. De altfel, spiritul de nemulţumit, de răzvrătit, i-au adus, în timpul perioadei comuniste, şi cîţiva ani de închisoare colegului meu, fapt pentru care noi, foştii lui colegi, îl iubim şi mai mult.
Primele cuvinte, după întîlnirea cu Vasi, ştiind că fac parte din lumea Sportului, au fost: „Mă întreb, de ce se face atîta tevatură după Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro? De ce se caută atîtea soluţii de redresare şi se dă atît de mult vina pe lipsa banilor?“. El are şi soluţii pentru redresarea sportului nostru, pe care le socotim, în mare parte, corecte, mai ales acelea care nu implică banii. „Cauzele, spunea el, trebuie căutate începînd de la bază. Avem o mulţime de legi care protejează activitatea sportivă, ca de pildă cea a interzicerii dezafectării sau înstrăinării bazelor sportive şi pe care nimeni nu o respectă. Am ajuns ca, în Bucureşti, să nu mai avem o bază sportivă care să poată găzdui un concurs de atletism de amploare. Sau măsuri care să fie iniţiate în şcoală pentru ridicarea conştiinţei populaţiei pentru a face sport, necesar pentru sănătate şi deci şi pentru cei care pot deveni performeri sportivi. Nu costă nici un ban în plus dacă mărim numărul orelor de educaţie fizică în şcoli sau dacă pretindem, la Bacalaureat, şi un barem de calităţi fizice, prin obligativitatea probelor atletice, cum există în unele ţări mai avansate“. Nemulţumirea lui s-a manifestat şi prin alte întrebări, pe care nu le mai menţionăm, fiind necesare şi discuţii de specialitate.
Dar, fiindcă aşa-i românul, care face haz de necaz, vă voi spune o istorioară. Într-o zi, se prezintă la medic un cetăţean:
– Domnul doctor, să vedeţi ce mi s-a întîmplat. Într-o zi, cînd m-am întors mai devreme acasă de pe teren, mi-am găsit nevasta cu un ins în pat.
– Bine, bine, lăsaţi toate astea, pentru ce aţi venit?, intervine doctorul
– O clipă, staţi să vedeţi! Atunci, mă reped în birou, iau pistolul şi mă întorc în dormitor, dar soţia mea îmi spune: „Ioane, stai puţin, sîntem oameni civilizaţi. Stăm de vorbă la o cafea şi lămurim problema“. În altă zi, la fel.
– Terminaţi, domnule, îl întrerupe din nou doctorul. Ce vă doare?
– O clipă domnu’ doctor, continuă pacientul, şi mă duc să iau pistolul, dar soţia mea mă opreşte din nou: „Stai, Ioane, sîntem oameni civilizaţi. Stăm de vorbă la o cafea şi lămurim problema“.
Doctorul, exasperat, îl întrerupe iar:
– Lăsaţi poveştile astea, spuneţi-mi, ce vă doare?
– Păi, tocmai asta-i, domnule doctor. Vreau să vă întreb: credeţi că-mi fac rău atîtea cafele?

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI