Întreprinderea în societatea japoneză – asemănări şi deosebiri faţă de întreprinderea occidentală (1)

in Pe meridianele lumii

Conform sociologului german Ferdinand Tönnies, în ţările occidentale întreprinderea este o societate de interes, orientată, în întregime, spre obţinerea unui avantaj particular, adică a unui profit. Elementele care o constituie sînt organizate cît mai raţional posibil, în vederea atingerii scopului respectiv. Acest tip de societate, bazat, exclusiv, pe interes individual, diferă, fundamental, de o comunitate stabilită în mod natural, precum familia, sau statul.

Spiritul comunitar şi de familie

al întreprinderii japoneze

În Japonia, construirea unei întreprinderi după modelul societăţii de interes reprezintă o utopie, întrucît rezultă, mai degrabă, o comunitate decît o societate de interes. Pentru majoritatea japonezilor, întreprinderea constituie doar un loc unde se vinde forţa de muncă, în baza unui contract – ,,societatea noastră“, după cum le place japonezilor să o numească. Motivul este următorul: în întreprinderile japoneze, responsabilii cu gestiunea personalului se ocupă de majoritatea problemelor personale ale angajaţilor, precum naşterea copiilor, şcolarizarea, condiţiile de locuit ş.a.m.d. De aceea, dacă, în Occident, la fel ca în România, în ultimii 24 de ani, desfacerea contractului de muncă este considerată un act normal, fără vreo implicaţie morală, în Japonia, desfacerea brutală a contractului de muncă, decisă unilateral, a fost considerată, dintotdeauna, o încălcare a unei norme morale. Spiritul comunitar în Japonia există, sub diferite forme, nu numai în cadrul întreprinderilor, ci şi în relaţiile dintre acestea, bazîndu-se nu pe un calcul rece şi pe contracte, exclusiv, ci şi pe elemente umane, precum „giri“ (obligaţie), sau „onjo“ (sentiment). De aceea, întreprinderea japoneză acordă importanţă menţinerii bunelor relaţii cu partenerii săi, cheltuind sume mari de bani în acest scop. În plus, întrucît contractele pur umane nu sînt suficiente pentru menţinerea unor relaţii stabile, întreprinderile japoneze au recurs şi la alte mijloace, printre care participările crescînde la capital şi schimbarea, periodică, a conducerii, aspect care implică, dincolo de semnificaţia sa din perspectiva dreptului comercial, un sens deosebit pe planul relaţiilor sociale.

Concurenţa dintre întreprinderile japoneze este diferită de aceea care există între întreprinderile occidentale, înfiinţate după modelul societăţii de interes. În spaţiul occidental, scopul prioritar al întreprinderii este reprezentat de obţinerea profitului, concurenţa constituind doar mijlocul. În concluzie, concurenţa există în măsura în care ea este necesară pentru creşterea profitului. În Japonia, însă, obţinerea prestigiului este la fel de importantă ca obţinerea profitului. În ceea ce priveşte întreprinderea japoneză, criteriul care permite măsurarea prestigiului nu constă doar în profitul realizat, ci şi în segmentul de piaţă obţinut. Or, creşterea segmentului de piaţă înseamnă, adesea, scăderea preţurilor. Aşadar, uneori, întreprinderea riscă să înregistreze pierderi, care se repercutează asupra salariaţilor şi subcontractanţilor. În cazul unei întreprinderi fondate după modelul comunitar, se observă spiritul de sacrificiu al membrilor săi. De altfel, întreprinzătorii japonezi se remarcă prin investiţiile substanţiale în echipament, în vederea menţinerii sectorului lor de piaţă, fiind susţinuţi de către banca grupului din care face parte întreprinderea.

Spiritul de concurenţă şi sindicatele (I)

Cînd o societate occidentală se confruntă cu o recesiune, sau cu un marasm economic, restructurează producţia, reducîndu-şi input-urile, în special forţa de muncă, şi, pînă la urmă, închizînd o parte din uzine. Micşorîndu-şi, astfel, producţia, ea trebuie să plătească, totuşi, dividente acţionarilor săi şi prime directorilor. De fapt, conform economistului american Peter Drucker, întreprinderea nu are raţiune decît în măsura în care realizează profit şi plăteşte dividende. Se poate spune, aşadar, că societăţile occidentale nu există decît pentru binele acţionarilor acestora – conform conceptului capitalist clasic de proprietate privată. Muncitorii sînt consideraţi un simplu mijloc de producţie. Societăţile japoneze, dimpotrivă, desfac foarte rar contractele de muncă, inclusiv în perioada de recesiune, preferînd să reducă şi, dacă este necesar, să suprime plata dividendelor şi a primelor către directori. Uneori, ajung chiar la diminuarea salariilor cadrelor. Avînd în vedere acest aspect, se poate spune că societăţile japoneze există, mai degrabă, pentru binele salariaţilor decît pentru binele acţionarilor. În România, în schimb, începînd din anul 1990, situaţia este inversă.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI