Întreprinderea în societatea japoneză – asemănări şi deosebiri faţă de întreprinderea occidentală (2)

in Alte știri

Spiritul de concurenţă şi sindicatele (II)

În fapt, se observă două concepţii, cu totul diferite, faţă de locul de muncă. În Occident, statul este acela care are grijă de muncitori, plătind indemnizaţii de şomaj atunci

cînd aceştia nu au unde lucra. În Japonia, întreprinderile private au responsabilitatea asigurării locurilor de muncă, ele preocupîndu-se, într-adevăr, de menţinerea salariaţilor în cîmpul muncii. Spre exemplu, cînd şantierele navale au cunoscut o criză, muncitorii au fost transferaţi în departamentele de maşini-unelte ale acestora. Însă unul dintre motivele pentru care în Japonia este destul de uşor de transferat muncitorii dintr-un loc într-altul îl constituie nivelul lor ridicat de educaţie şi calificare. De altfel, aceştia nu sînt, în general, angajaţi pe un post determinat. O altă diferenţă colosală între Occident şi Japonia reiese din organizarea sindicatelor. De-a lungul anilor, practicile occidentale în materie de relaţii de muncă au fost considerate superioare celor din Japonia. Se credea că ele promovează democraţia şi activitatea economică, în vreme ce atitudinea japonezilor părea un vestigiu al feudalităţii. În ultimul timp, aceste concepţii au fost reconsiderate.

Sindicatele occidentale sînt organizaţii naţionale, ce alcătuiesc ramuri de industrie, în cadrul acestora muncitorii regrupîndu-se pe baza meseriei lor, în timp ce sindicatele japoneze au o structură orizontală. Această configuraţie le dă o rezistenţă la presiune foarte mare. Cînd turnătorii din industria de automobile sînt în grevă, înseamnă că toţi turnătorii, din toate uzinele de automobile, au încetat lucrul. Astfel, întreprinderile sînt incapabile să facă faţă organizaţiilor profesionale de massă. Sindicatul occidental, ca şi întreaga gestiune de întreprindere occidentală, nu operează după „buna logică economică, după principiul concurenţei”. Acestea, fiind organizaţii naţionale, stabilesc acelaşi salariu pentru toţi cei care prestează aceeaşi muncă. Lucrătorii dintr-o întreprindere acordă mai puţină importanţă faptului că muncesc într-un anumit loc decît în altul: ei nu au sentimentul că soarta lor este strîns legată de aceea a întreprinderii lor şi nu caută să amelioreze eficienţa acesteia. Salariaţii societăţilor puţin productive au dreptul la acelaşi salariu ca în întreprinderile productive. În ceea ce priveşte sindicatele japoneze, acestea sînt organizate independent unele faţă de altele, întreprindere cu întreprindere. Salariile obţinute de către organizaţia profesională din întreprinderea A nu sînt tot atît de mari ca acelea din întreprinderea B, mai ales dacă aceasta din urmă are o productivitate mai bună. Structurarea activităţii le dă muncitorilor sentimentul că soarta lor este legată de întreprindere, în acest mod fiind motivaţi să îmbunătăţească performanţele unităţii economice, efectele întregului sistem fiind extrem de largi. Sindicatele nu-şi pot permite revendicări salariale nerezonabile: dacă unul dintre carteluri acţionează şi obţine salarii mai mari decît cele practicate pe piaţa muncii, produsele realizate de societatea sa vor fi mai scumpe decît cele ale concurenţilor, în consecinţă, ele se vor vinde mai greu. Sistemul japonez plasează sindicatele în concurenţă directă unele cu altele, pe cînd, în Occident, sînt organizaţii monopoliste, care deţin o mare parte a responsabilităţii în ceea ce priveşte diminuarea competitivităţii industriale şi a productivităţii forţei de muncă.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI